Timisoara

Revista Asociatiei Educatoarelor Waldorf din Romania nr. 2, ianuarie-aprilie 2014

Revista Asociaţiei Educatoarelor Waldorf din România nr. 2, ianuarie-aprilie 2014

Detalii

Categorie
Articole arta/cultura
Modificat
acum 2 ani si 9 luni
Vizualizari
1848

Voteaza & Distribuie

Descriere

Revista Asociaţiei Educatoarelor Waldorf din România nr. 2, ianuarie-aprilie 2014 Cuprins
Efecte ale televizorului și calculatorului asupra dezvoltării copiilor

Euritmia igienică

Carnavalul

Portret de educatoare Waldorf
Cu primăvara-n suflet

Cele șaseexercițiicomplementare date de Rudolf Steiner, și importanța lor

Jó tapasztalatok a marosvásárhelyi Waldorf óvodából (Constatari/referinte bune de la gradinita Waldorf din Targul-Mures)
Gondolatok a meséről, a mesemondás fontosságáról a Waldorf pedagógiában (Despre importanţa basmului şi a povestirii în pedagogia Waldorf)

Colectivul redacţional
Angela Dana, Monica Nicolici, Lidia Popescu, Vasilache Cristina Irina, Teodora Ile, Mátéfi Enikő, Vilikó Helga

Tehnoredactare
Alina Coroian

Trimiterea materialelor pentru revistă la:
Angela Dana, e-mail: angeladana70@yahoo.com

Efecte ale televizorului și calculatorului asupra dezvoltării copiilor


Televizorul, casetele video, jocurile video, precum şi computerul legat de telefon şi fax, e-mail şi internet cunosc, prin ramificarea lor reciprocă şi prin întrepătrunderea lor din punct de vedere tehnic, o atractivitate sporită. În multe case, ele stau în centrul vieţii private şi al hobby-urilor. Prezenţa lor facilitează circulaţia informaţiei, dar au şi efecte negative asupra omului. Din păcate ele pot fi folosite în mod intenţionat pentru a crea diferite premise în social, în diferite scopuri.
În urma cercetărilor desfăşurate în ultimii ani, oamenii de ştiinţă au scos în evidenţă faptul că vizionarea excesivă a televizorului şi calculatorul dăunează dezvoltării creierului uman. „Aceasta, deoarece activitatea corticală atunci când ne aşezăm în faţa ecranului este complet diferită de aceea întâlnită în mod obişnuit în viaţa oamenilor. Cele câteva ceasuri petrecute zilnic de copii în faţa televizorului şi a calculatorului încă din primii ani de viaţă, vor influenţa definitoriu modul în care creierul va răspunde pe viitor la provocările lumii reale, modul în care va procesa informaţia” (Virgiliu Gheorghe, 2006, pg.12). Capacitățile de concentrare, analiză, sinteză sunt puternic afectate, ducând la probleme școlare.
Ce influenţă au mijloacele media asupra copilului în primii şapte ani ai vieţii sale?
Copilul dezvoltă relaţia cu lumea prin imitaţie, care presupune experienţă nemijlocită. Aceasta facilitează:
- activarea voinţei sale în procesele de percepţie vie,
-„transformarea lumii” prin fantezie creatoare,
- procesul de formare a reprezentărilor, care se bazează pe etapele anterioare.
Are nevoie deci să participe activ, să experimenteze direct totul.
În faţa televizorului copilul este imobil, voinţa sa este inactivă. După vizionare el devine nefiresc de agitat în mişcare, stare polară cu „încremenirea” din timpul vizionării. Sufleteşte este lipsit de căldura unei relaţii umane, de exemplul viu.
Succesiunea rapidă a imaginilor, folosită ca tehnică de a menţine interesul, depăşeşte capacitatea de reacţie a copilului. Tensiunea creşte prin schimbarea rapidă a imaginii, prin diverse tehnici de montaj, dar înţelegerea este îngreunată.În acest caz, „fantezia copilului îşi depăşeşte limitele şi este inactivată” (Knipping, 1999).
Dr. Michaela Glockler, medic pediatru, menţionează în cartea sa „Creşterea şi îngrijirea copilului” (2004, p.414), o serie de simptome observate în cadrul consultaţiei pediatrice la copiii care se uită periodic la televizor. Citez:
„ - îi întâmpină pe ceilalţi oameni prea deschis şi cu mai puţin respect;
- le este greu să stabilească un contact personal;
- fac cu plăcere grimase şi abia se uită în ochii cuiva;
- răspund adeseori superficial şi stereotip, iar interesul lor faţă de obiecte nu este profund;
- puterea lor de concentrare este diminuată.”
Conform cercetărilor ştiinţifice, în timpul vizionării TV ochiul uman nu mai execută mişcările fine prin care se produce perceperea formelor obiectelor, devenind imobil, iar creierul uman emite cu preponderenţă unde alfa, care sunt prezente în somn sau în stare de transă, evidenţiindu-se o scădere a undelor beta, caracteristice stării de veghe. Aceasta înseamnă că „imaginile televizate pătrund în subconştient fără a fi filtrate de conştiinţa noastră trează” (Knipping, 1999)
Lipsa de iniţiativă şi condiţionarea, afectarea funcţiilor creierului, permit înregistrarea în conştiinţa telespectatorului a imaginilor văzute şi a situaţiilor. În cazul jocurilor video, pe lângă această înregistrare, apare şi condiţionarea anumitor acţiuni, cu urmări tragice în situaţiile reale de viaţă. La copilul mic în special, care nu poate discerne, ci absoarbe totul, aceste fenomene acţionează profund, iar consecinţele se văd atât imediat, în comportamentul şi mai ales în jocul copilului, dar şi pe termen lung.
Jocul copilului care stă mult la televizor devine foarte sărac, oscilând între pasivitate şi hiperactivitate, şi conţine multe elemente stereotipe preluate din desene animate. Socializarea acestui copil este îngreunată fie datorită tendinţei de izolare, fie datorită interacţiunii violente.
Desenele animate produc adesea stereotipuri acţionale violente prin însăşi conţinutul lor. Lipsa de moralitate şi de compasiune este evidentă. Faptul că personajele se lovesc, sunt răzbunătoare, se bucură de necazul altuia, ridicolul şi irealitatea lor aduc ca efect „educativ” un comportament mai degrabă antisocial. Adesea în desenele animate secvenţialitatea acţiunii nu este logică şi nici conţinutul său.
Personajele sunt adesea animale, dar au poziţie verticală; fiinţa omului este parodiată în acest fel, iar lumea sa instinctuală (reprezentată adesea prin animale în artă) este potenţată. Adesea personajele din filme sau desene animate au trăsături care vin parcă din lumea „de jos”. Discursul lor este extrem de limitat.
Consumul de imagini „prefabricate”, inclusiv de benzi desenate limitează potenţialul de reprezentare imaginativă al copilului. Ca simptom, desenul liber al copilului devine sărac, nu evoluează. O poveste are un efect mult mai profund şi mai constructiv asupra copilului dacă este istorisită de un om, decât dacă este vizionată pe un ecran în interpretarea vizuală şi semantică a unui regizor. La vârsta copilăriei timpurii copilul învaţă de la om cum să fie om pe pământ, percepând în primul rând trăirile altor semeni.
Uneori pedagogul, părinte sau educator, „uită” copilul în faţa televizorului sau calculatorului, privându-l de atenţia sa iubitoare.
Cu cât vârsta copilului este mai mică, cu atât consecinţele pe termen lung ale consumului de mijloace media sunt mai puternice.
Consumul excesiv de TV are influenţă negativă asupra funcţiilor psihice la toate vârstele. Acesta duce la „apariţia problemelor de atenţie şi a hiperactivităţii - sindrom ADHD şi la probleme de învăţare – sindrom LD” (Virgiliu Gheorghe, 2006).
Educaţia îşi doreşte să dezvolte capacitatea de luare a unor decizii conştiente, morale, nu instinctive sau conjuncturale. Dar mijloacele media, televizorul, calculatorul şi în special jocurile video, se împotrivesc acestui obiectiv, prin automatizare, animalizare.
John Naisbitt (citat de Virgiliu Gheorghe, 2006, Efectele TV asupra minţii umane, pg.451) menţionează tragedii petrecute în şcoli americane, tragedii în care „condiţionarea şi antrenamentul realizate de jocurile electronice au provocat acţiuni violente tragice întreprinse de tinerii utilizatori. În exemplele menţionate „ucigaşii au acţionat ca animalele, sau, mai rău chiar, ca maşinile, cu fantastică precizie şi sânge rece, fără nici un fel de compasiune.”
Educarea pentru competiţie, caracteristică societăţii contemporane, devine un factor antisocial, prin lipsa de moralitate, de compasiune. Cel educat în acest spirit nu se poate bucura de ceea ce ne oferă convieţuirea cu semenii, viaţa pe pământ, şi în consecinţă nu apreciază şi nu respectă natura şi pe semenii săi. În schimb el este mereu tensionat, stresat. Mijloacele media amintite şi în mod direct jocurile pe calculator stimulează spiritul de competiţie în acest sens.
Condiţionarea şi lipsa propriei iniţiative, ca urmări ale vizionării şi utilizării aparatelor menţionate, sunt contrare idealului suprem al educaţiei de a forma oameni liberi, care au iniţiative şi voinţa de a le duce la îndeplinire, de asemenea şi capacităţile necesare pentru a face aceasta.
Capacitatea reală de a lucra cu oamenii şi credibilitatea nu se pot obţine prin intermediul folosirii internetului. Dimpotrivă: orele în care se navighează pe internet sunt ore în care capacităţile noastre de a relaţiona cu oamenii degenerează. Folosirea în exces a mediilor, şi chiar dependenţa de ele apărută în zilele noastre, generează inadaptare şi izolare, incapacitate de socializare, empatizare şi implicare activă.
Circulaţia informaţiei mulţumită acestor mijloace media, nu a facilitat cunoaşterea reală a altor culturi şi apropierea reală de oamenii de altă naţionalitate, religie etc, decât în mică măsură, ci în mai mare măsură a permis răspândirea pe plan mondial a nonvalorilor, kitch-ului şi a promovat prezentarea parţială şi tendenţioasă a realităţii.
Având în vedere capacitatea de imitare profundă a copilului la vârsta preşcolară, mijloacele media nu au nici o utilitate în această perioadă, iar mai târziu folosirea lor este preferabil să fie controlată de adult, limitată ca timp şi cu scop lucrativ, nu pentru divertisment. Arta exersată în mod viu aduce o contrapondere sănătoasă influenţei mediei.

adaptare - prof. Monica Nicolici
educatoare Waldorf - Liceul Waldorf Timisoara

Euritmia igienică

Euritmia este o artă a mişcării, ea nu a luat naştere ca urmare a genialității unui dansator. Ea a fost creată de Rudolf Steiner, personalitate universală pe tărâm ştiinţific şi artistic. Rudolf Steiner a cunoscut prin capacităţile sale de percepţie a suprasensibilului, fiinţa umană în unitatea ei spirituală, sufletească şi corporală. El a văzut şi situaţia vieţii contemporane, a prezentat epoca tehnică drept o treaptă indispensabilă şi necesară în evoluţia conştienţei omenirii. Şi tocmai acolo unde ea îşi arată părţile negative, acolo unde ea aduce prejudicii relaţiilor din natură, unde deranjează structura socială, unde limitează demnitatea personalităţii, tocmai acolo poate lua naştere un progres, atunci când această situaţie trezeşte omului contemporan conştienţa pentru o introspecţie a propriei fiinţe şi pentru asumarea responsabilităţii pe care o are faţă de natură.
Omul care gândeşte şi simte, omul înzestrat cu spirit şi suflet, îşi impulsionează şi îşi modelează miscările din ceea ce se poate dezvolta în interiorul său în contact cu nişte forţe libere creatoare. Tipul de conştienţă din care a rezultat civilizatia actuală îngradeşte această strădanie. Această conştienţă a determinat nu numai sărăcia de mişcare în viaţa profesională şi cotidiană şi a supraapreciat ceea ce percepem pe cale senzorială, ceea ce se poate calcula şi măsura, încât se neglijază ceea ce nu este calculabil sau măsurabil, noi neglijăm imponderabilul, suprasensibilul, în relaţia lui cu natura sufletească şi spirituală a omului. Pentru a învinge aceste limite, este necesar un pas mai departe în evoluţia conştienţei. Forma mişcării euritmiei corespunde dezvoltării conştienţei pe care a creat-o Rudolf Steiner, conform concepţiei goetheene despre lume.
"Euritmia este...ceva care nu există în nici un fel în viaţa umană obişnuită, ceva care trebuie să fie cu totul şi cu totul o creaţie din spirit, care doar se slujeşte de om, aşa cum se prezintă omul în lumea fizică, cu înfăţişarea sa, ceva care doar se slujeşte de om ca mijloc de exprimare, şi anume de mişcarea umană." Rudolf Steiner
"(...) Euritmia vrea să fie o vorbire vizibilă...Dacă modelăm vorbirea prin mijloacele pantomimei, modelul ne este vorbirea obişnuită, dacă modelăm vorbirea însăşi, aceasta nu are nici un model în afară. Ea se iveşte din om, ca produs independent. Nicăieri în natură nu există ceva ce se revelează drept vorbire. Precum vorbirea este o creaţie originală, tot aşa euritmia trebuie să fie o creaţie originală.
Ideea, noţiunea de "cuvânt" îl cuprindea în vremurile vrechi pe omul întreg, drept creaţie eterică." Rudolf Steiner
Arta euritmică se adresează părţii interioare a omului. Ea doreşte să trezească sufletescul din om, să-l înobileze şi să-l impulsioneze prin activitate, pentru ca această parte să devină capabilă să reziste valului de constrângeri exterioare.
Ca "exerciţiu de mişcare", euritmia îmbunătăţeşte dominarea propriului corp, dar nu în sens sportiv, ci în sensul că mişcările obişnuite ale corpului sunt înălţate din sfera obişnuinţelor inconştiente.
Ceea ce înseamnă că, eu nu îmi las corpul să facă pur şi simplu ceea ce tinde el să facă datorită greutăţii sale ci, intervin prin forţele formatoare de mişcare ce pornesc din mine, oarecum din "afară" punându-le în mişcare. Ne putem vieţui pe noi înşine intervenind prin propriul nostru corp, ceea ce face posibilă o vieţuire primară a Eu-lui.
Mişcarea euritmică nu serveşte unui scop, ci există pur şi simplu pentru că eu o fac. Ea nu urmăreşte o necesitate exterioară, ci trebuie condusă lăuntric. Această mişcare face vizibilă în exterior o stare interioară, ceva lăuntric. Prin intermediul mişcării dobândind o conştiinţă a forţelor formatoare şi le putem implica în mod conştient.
Euritmia înbunătăţeşte dominarea propriului corp, dar nu în sens sportiv artistic, ci în sensul că mişcările elementare ale corpului sunt înălţate din sfera obişnuinţelor inconştiente, sunt abordate şi elaborate prin producerea voluntară lăuntrică, şi configurate în final, în felul acesta ca exprimare a mişcării sufleteşti. În acest context, mişcarea euritmică poate avea un efect echilibrant, deconectant corporal, dar nu în sensul că anumite părţi încordate ale corpului sunt detensionate prin exerciţii corespunzătoare. Ţelul este de a cuprinde CONŞTIENT întregul organism de mişcare în aşa fel încât o anumită mişcare să devină "frumoasă" - să-şi ducă într-un mod desăvârşit la expresie propria legitate formatoare.
Prin euritmie forţa sufletească - sentimente, gânduri, impulsuri de voinţă - cuprinde corpul uman şi revelează mişcarea sufletului care vorbeşte. Exerciţiile de euritmie, prin combinarea dintre consoane şi vocale acţionează reglând întregul organism. Euritmia echilibrează, linişteşte sau activează, armonizeză corpul, sufletul şi spiritul. Practicând exerciţii euritmice acestea vă aduc în acord cu dumneavoastră, vă centrează, vă puteţi delimita în afară, vă puteţi ocroti lăuntric, te "împământeneşte", educă atenţia, creează bună-dispoziţie, vitalizează, furnizează putere în orice situaţie de viaţă.
..............exersarea se poate face în spaţii liniştite, ritmic, fără a face evaluări.

Lidia Popescu - euritmista
Liceul Waldorf Timisoara

Carnavalul

Originea carnavalului se află în perioada precrestină. La granița dintre iarnă și primăvară, trebuiau alungați demonii răi, care puteau provoca daune naturii ce se trezea. Oamenii se îmbrăcau cu veșminte înspăimântătoare și măști, și se reuneau în procesiuni zgomotoase.
Teama de demoni sau bucuria pentru începerea primăverii abia dacă mai reprezintă azi imbolduri pentru acțiuni nebunatice. În perioada carnavalului, se oferă posibilitatea de a pune deoparte rolul obișnuit de toată ziua, și de a te strecura în pielea altcuiva. La adăpostul măștilor se poate face ușor "Judecata nebunului". Carnavalul oferă posibilitatea de a spune celorlalți, fără supărare, ceea ce ne doare.
Denumirea cuvântului german provine din germana veche "Vasnacht".
Ca noapte a carnavalului, era fixată ca fiind prima noapte înainte de "miercurea cenușii", la care începe postul Paștelui. Apoi perioada carnavalului a fost treptat extinsă...

În gradinițele Waldorf, copiii se bucură să trăiască diverse personaje. De ce este benefic pentru ei să aibă acest prilej? La această vârstă, copiii învață cum este lumea și cum pot fi ei în ea, imitând-o. Prin joc - căci și a juca un rol este tot un joc - copiii aplică ceea ce au văzut în jurul lor, dar mai mult decât atât, își însușesc aceste comportamente, reacții, acțiuni, și prin joc descoperă și le exteriorizează în mod personal. Cu cât "personajele" trăite sunt mai variate, cu atât mai variată și mai nuanțată este lumea interioară care se formează.
Acum, fără urmă de abstractizare se pun bazele gândirii logice, urmărind, și apoi făcând prin joc, ceea ce fac adulții, sau o povestire, sau un basm. Atenție însă, căci este foarte important ca ceea ce urmăresc să aibe o succesiune logică, vizibilă, clară. În această privință, copiii voștrii mult mai mult caștigă, dacă o vad pe mama cum face mancare la bucătărie de la cap la coadă, sau îl văd pe tata cum meșterește ceva, decât dacă urmărește indiferent ce la televizor sau calculator, unde imaginile se succed foarte rapid, și se trece de la o scenă la altă fără o legătură logică.

......să ne întoarcem la carnaval....
Serbarea și epoca aferentă, se petrec într-o perioadă când natura se trezește la viață, iar copiii simt asta: sunt mai veseli, mai exuberanți.

În grădiniță, prin ceea ce lucrăm în această perioadă, copiii au prilejul să observe, să trăiască venirea primăverii și toate transformările specifice, să capete respect pentru strădania de manifestare și adaptare a vietăților, plantelor, să exerseze uimirea, bucuria descoperirii, recunoștința, entuziasmul în fața evenimentelor din natură, să perceapă și să înțeleagă legăturile dintre fenomenele naturii, plante, animale.

Carnavalul este un prilej de bucurie, transformare, veselie și oferă copiilor prilejul să-și dezvolte umorul și bucuria de viață, să exerseze curajul, inițiativa, să dezvolte reguli, strategii pentru joc, să trăiască bucuria sărbătorii împreuna cu colegii și părinții.

prof. Angela - Carina Dana
educatoare Waldorf - Liceul Waldorf Timișoara

Portret de educatoare Waldorf

Îmi doresc de ceva vreme să scriu, să împărtăşesc. Mă duc spre casă cu trenul. Merg printre munţi şi mă gândesc la toată munca mea de dascăl Waldorf. Să tot fie vreo 12 ani.
Mă însoţeşte legănatul trenului, mă uit pe geam încercând să-mi adun gândurile şi văd că pe unele creste mai este încă zăpadă. În stânga albastrul cerului senin şi raze de soare, în dreapta nori de ploaie. Port în suflet încă mirosul pomilor înfloriţi, tihna unei zile de primăvară alături de prieteni la Liceul Waldorf din Timişoara, unde revin de fiecare dată cu mare plăcere. De data aceasta am participat la Întâlnirea Naţională a educatoarelor Waldorf din România. Am senzaţia că aici, timpul se opreşte de fiecare dată în loc şi pentru că se întâmplă asta parcă brusc ai timp. Cel puţin în Bucureşti, de unde vin eu, oamenii spun adesea „nu am timp”. Tihna, timpul, sunt importante pentru un dascăl, pentru copii în general şi pentru copiii mici, penru copiii de grădiniţă în special. E! Când ajung în Timişoara am această senzaţie plăcută, pe care eu însămi fie vorba între noi am regăsit-o şi în Bucureşti, că AM TIMP.
Tot în Timişoara când am ajuns undeva prin noiembrie şi am avut timp să şi zăbovesc într-o grupă de grădiniţă, am găsit modestie, discreţie, o muncă în echipă, o grijă în cele mai mici detalii pentru spaţiul în care se întâlnesc dascăli, copii şi părinţi.
Mă întorc în vagonul cu care călătoresc; ca orice drumeţie: bagaje, cărţi, dulce moţăială, muzică în căşti, filme, conversaţii sau mai ştiu eu……
În faţa mea un băieţel se joacă liniştit cu maşinuţele, îngânând ceva. Mă observă, îi zâmbesc, apoi îşi vede de treabă mai departe cu maşinuţele. Face ochii mari, zâmbeşte şi exclamă „Oooo!” Intrasem într-un tunel. Apoi mama îl face atent, se ridică în picioare pe scaun şi priveşte apa, observă vapoarele (eram în Gara fluvială Orşova), apoi se întoarce, se uită ca şi mine la oameni, observă controlorul şi revine la apa care acum se vedea mai bine. Arată cu degetul şi chicoteşte „APA!”, „APA!”, „APA!”. Mama se bucură şi ea de privelişte, îşi zâmbesc, comunică. Este tihnă!
Încerc să stau mai comod ca să pot scrie mai bine, îmi aranjez lucrurile şi îmi cad ochii pe desenul primit în dar de la o fetiţă din grupa la care lucrez în Bucureşti, într-o dimineaţă frumoasă de primăvară. Jos scrie ceva cum numai copiii de grădiniţă pot scrie, iar mama îmi traduce, (toate mamele ştiu sa traducă, nu-i aşa?) „Te iubesc, doamna Irina!”. Alături, un semn de carte pregătit de seara de altă fetiţă care îmi este dăruit dimineaţa de dinaintea plecării în călătorie, cu bucurie, cu entuziasm, cu un zâmbet larg.
În bagajele mele, o carte dăruită de mama fetiţei cu desenul. Am citit-o pe nerăsuflate pe drumul spre Timişoara, a fost o carte pe gustul meu. Îmi plac cărţile. Fetiţei mele îi plac, copiilor de la grădiniţă, la fel. Nu cred că trece o zi în care sa nu răsfoim o carte, să citim (să le citesc eu sau vreo mămică ce zăboveşte dimineaţa în grupă ţinându-şi puiul în braţe), să mai aflăm câte ceva, să ne bucurăm că putem fi împreună. Putem fi împreună să desenăm, să modelăm, să ne cufundăm în culoare (să pictăm), să cântăm, să dansăm, să învăţăm să spunem îmi place sau am nevoie de ajutor, să ...... creştem. Un dascăl Waldorf spune cu uşurinţă „cresc împreună cu aceşti copii minunaţi!”.
Copii sunt un dar de la Dumnezeu şi fiecare clipă petrecută alături de ei este o bucurie, iar un dascăl Waldorf ştie asta şi de aceea acordă o atenţie deosebită entuziasmului, un dascăl Waldorf munceşte foarte mult cu sine pentru a putea privi puiuţii pe care îi educă cu deschidere, cu iubire, fără prejudecăţi, venindu-le în întâmpinare cu tot ce are el mai bun.
Sunt Vasilache Cristina Irina, educatoare Waldorf şi viaţa mea fără toate acestea ar fi mai săracă.
Fetiţa mea, familia, natura, copiii de la grădiniţă şi părinţii lor, cărţile, tihna, prietenii, călătoriile, zâmbetul, veselia şi culoarea sunt numai câteva din lucrurile ce îmi îmbogăţesc viaţa.
Abia aştept să mai povestim!
Pe curând!

Profesor învăţământ preprimar,
Grădiniţa Waldorf (Liceul Teoretic Waldorf Bucureşti)
Vasilache Cristina Irina

Cu primăvara-n suflet


Vine, vine primăvara…”
Şi sosesc din toată ţara
La grădi, în Timişoara
Multe, multe fete dragi,
Cum le vezi, îndat’ le placi!

Aşa cântau sufletele noastre, ale grădinăreselor din str. Uranus nr. 10, în seara de vineri, 14 martie, pe când aşteptam cu emoţie să vedem cine va veni… vezi că, nu prea primiserăm veste de sosire şi ne cam temeam noi că aşteptăm degeaba, degebuţa…
Noroc cu mândrul soare care le-a călăuzit pe colegele noastre dragi şi ele au tot venit… au tot venit, pănă sâmbătă dimineaţa, când ne-am întâlnit. Eram vreo 40 şi ne-am pus pe treabă deîndată: mai dintâi am cântat cu Irina Trif şi pentru noi, dar mai cu seamă pentru Victor Dan la rugămintea lui Judith Dan (ea nu a putut veni şi o înţelegem cu toţii). Apoi am ascultat cuminţi, dar cu încântare, conferinţa ţinută de Philipp Reubke, reprezentant al Grupei de Coordonare - I.A.S.W.E.C.E., despre „Munca cu părinţii” .
Ne-am desfătat mai apoi cu Lidia Popescu la euritmie şi cu Irina Trif la pictură socială în două grupe care au lucrat alternativ.
Mariana Vioculescu ne-a dat prilejul de a discuta concret despre „Munca cu părinţii”( în atelierul condus de ea pe această temă), şi anume despre cum pot fi organizate serile cu părinţii, dar din păcate timpul a fost prea scurt pentru a putea fi date toate răspunsurile la multitudinea de întrebări arzătoare.
Seara, înainte de culcare, am avut parte de o adevărată desfătare privind „Sălăţica”, prezentată de trupa de teatru cu marionete al grupului de părinţi şi dascăli ai Liceului Waldorf Timişoara.
La Adunarea Generală A.E.W.R., am întrunit numărul statutar (avuseserăm emoţii, căci eram cam puţine la număr) şi astfel ne-am putut vedea de treabă: am ascultat Raportul de activitate din 2013, am votat un nou cenzor care este expert contabil, am primit trei noi membri şi am alcătuit Calendarul activităţilor pentru 2014. Pentru noi, organizatorii, a fost o mare bucurie faptul că la strigătele disperate prin care ceream ajutor am primit prompt răspuns şi s-au oferit mai multe grădinărese la organizarea Cursurilor de perfecţionare din vară.
Acestea vor avea loc tot la Timişoara, aşa că, dragelor, vă aşteptăm cu mult drag şi cu soarele de vară în suflet şi-n priviri…

prof. Teodora Ile
educatoare Waldorf - Liceul Waldorf Timisoara

Cele șaseexercițiicomplementare date de Rudolf Steiner, șiimportanța lor

În munca esoterică sunt conținute două sfere polare: activitatea de medițatie propriu-zisă, și ceea ce Steiner numește "exercițiile complementare". Doar studiind mai îndeaproape această polaritate, vom putea înțelege mai bine alegerea calificativului "complementare", pentru exerciții.
Cuvântul german corespunzător "ueben", "Uebung", dă acestei activități regulate o altă nuanță. La origine, acest cuvânt era folosit pentru o activitate cu caracter sacru. Regăsim acest aspect în cuvântul francez, și în cele românești corespunzătoare - n.tr.rom./ "cultură, cultivat, cult"; munca pământului avea, în vremurile vechi, un sens religios. Acest fapt persistă și azi în derivatul format de la cuvântul "cultura pământului (agricultura), și anume cultivat, atat în ceea ce privește câmpul, cât și sufletul și spiritul (om cultivat), și al cărui cuvânt apare în cuvântul cult (serviciu divin).
Vom găsi în ceea ce urmează condițiile necesare unei dezvoltări oculte. Nimeni n-ar trebui să spere că avansează, prin orice fel de masură, intreprinsă în viață lăuntrică sau în cea exterioară, dacă nu îndeplinește aceste condiții. Toate exercițiile de meditație, de concentrare și celelalte vor fi fară valoare, și chiar, într-un fel, dăunatoare, dacă viața nu este reglementată în sensul acestor prescripții.

.......baza pentru o dezvoltare esoterică......

1. CONTROL AL GÂNDIRII

E vorba să ne eliberăm în fiecare zi, timp de cel puțin cinci minute, și să reflectăm la un gând cât se poate de neînsemnat, la un gând care nu ne interesează la început absolut deloc, un obiect: în mod logic, creăm niște legături între tot ceea ce putem gândi referitor la acest obiect. E important să alegem un obiect neînsemnat, căci efortul pe care îl facem pentru a ne obliga să rămânem la el, tocmai acest fapt trezește facultațile adormite ale sufletului.
După un anumit timp, observăm în suflet un anumit sentiment de fermitate și siguranță. Nu trebuie să ne așteptăm la un sentiment care să ne cuprindă într-un mod surprinzător și brutal, nu, sentimentul respectiv este foarte fin și subtil. Trebuie să ascultăm înlăuntrul nostru, intr-un calm total; atunci percepem acest sentiment, care apare mai ales în partea anterioară a capului. Când l-am simțit în acest loc, să-l revărsăm prin gândire în creier, și în măduva spinării. Treptat, simțim ca și cum din partea anterioară a capului ar porni niște raze și ar pătrunde până în măduva spinării.
În convorbire, exercițiul acesta ne ajută să urmărim în mod deosebit de conștient șirul gândurilor exprimate de ceilalți și, aceasta, atât în discuții izolate, cât și când sunt mai mulți oameni împreună. În ceea ce privește propriile voastre cuvinte, să acordați o atenție deoasebită unui curs clar al gândurilor, cât și inteligibilității exprimării. Să aveți în conștiență faptul că vorbiți întotdeauna pentru ceilalți. ........... "EU GÂNDESC CUVANTUL"

2. INIȚIATIVA ÎN ACȚIUNE

E vorba să ne alegem îndeplinirea unui act pe care îl inventăm noi înșine. Spre exemplu, dacă alegeți drept exercițiu să udați o floare, faceți ceva absolut dezinteresat. Căci acest act trebuie să izvorască din noi înșine; prin acest exercițiu se va trezi în noi un sentiment care ne va spune așa: "Eu pot face, pot realiza ceva; sunt mai activ decât înainte, simt un impuls spre activitate". Simțim aceasta în toată partea superioară a trupului. Să încercăm să revărsăm , să facem să curgă acest sentiment spre inimă.
Să sesizăm momentul just pentru a lua cuvântul în cursul discuției, să n-o facem sub efectul unui impuls necontrolat, să nu tăiem vorba celorlalți. Dacă observăm că cineva are tendința de a vorbi prea mult, să păstrăm tăcerea în mod conștient, să renuntăm să intervenim; să fim atenți pentru a lăsa întotdeauna un spațiu pentru cuvintele partenerilor. ....."EU VORBESC"

3. A FI DEASUPRA PLĂCERII ȘI A DURERII

Cineva, de exemplu, simte că ii vine să plângă. Iată momentul pentru a face acest exercițiu. O primă oară, ne bruscăm, ne forțăm să nu plângem; facem la fel și în privința râsului, să nu râdem, să rămânem liniștiți. Asta nu vrea să însemne că de acum nu mai trebuie să râdem sau să plângem, dar trebuie să avem stăpânire asupra noastră, să ne stăpânim râsul și plânsul. Când am reușit să ne dominăm aceste două sentimente, descoperim înlăuntrul nostru calm și seninatate sufletească. Acest sentiment îl facem să curgă prin tot trupul, pornind din inimă, revărsându-l mai întâi spre brațe și mâini, pentru ca el să radieze în actele noastre, apoi îl facem să curgă spre picioare și, în fine, spre cap.
Când ne exprimăm în cursul convorbirii, să nu ne lăsăm sentimentele să acționeze asupra a ceea ce spunem; să nu reacționăm cu emoție necontrolată. Asta nu înseamnă să fim lipsiți de emoție, ci să le stăpânim. Dimpotrivă, dacă nu simțim nici un sentiment în cursul convorbirii, să încercăm să simțim ceva, să participăm sufletește. ......."EU AM VORBIT"

4. POZITIVITATE

În ceea ce este rău sau greșit, e vorba să știm a găsi micul grăunte de bine sau de bun, în tot ceea ce este urât, frumosul, și chiar în orice criminal, scânteia de divinitate. Atunci, avem sentimentul că ne dilătam, se aseamănă cu sentimentul pe care-l are corpul eteric după moarte; când descoperim acest sentiment, îl facem să radieze pornind din sine prin ochi, urechi și întreaga piele, dar mai ales prin ochi.
În orice contribuție la discuție, să vedem ce este pozitiv. Dacă, uneori, căutam aspectul negativ, s-o facem pentru a găsi latura pozitivă, pentru a o pune în relief. Acest exercițiu favorizează rafinarea percepțiilor, care devin totale, și nu ămân unilaterale. ........"EU MĂ CAUT ÎN SPIRIT"


5. LIPSA DE PREJUDECĂȚI

E vorba să fim mobili, deschiși, întotdeauna în stare de a primi ceva nou. Dacă cineva ne povestește ceva ce noi considerăm neverosimil, trebuie, totuși, să păstrăm în inimă un colțișor în care să ne spunem: se poate totuși ca el să aibe dreptate. Nu e necesar ca acest lucru să ne facă să ne pierdem simțul critic, deoarece noi putem apoi verifica. Atunci, ne umple un sentiment ca și cum din interior ceva ar curge, s-ar revărsa înspre noi. Aspirăm asta prin ochi, urechi și întreaga piele.
Să descoperim ceva nou în cele spuse, ceva ce nu cunoșteam înainte. Să ne gândim: asta o știu deja; să fim deschiși la tot ceea ce vine; să fim gata să credem, la început, ceva ce ni se pare neverosimil; să observăm în orice prejudecată ce urcă în noi, că este un element care ne închide în fața unor experiențe noi. ........."EU MĂ SIMT PE MINE ÎN MINE"

6. ECHILIBRU

Cele cinci moduri precedente de a simti trebuie să fie puse acum în armonie. E vorba să acordăm aceeași atenție tuturor celor cinci exerciții.
Aceste exerciții nu trebuie să dureze fiecare exact o lună, totuși trebuie să indicăm o anume durată. Ceea ce contează, înainte de toate, este să urmăm în mod exact ordinea indicată. Dacă cineva face al doilea exercițiu înainte de primul, nu-i va fi de nici un folos. Tocmai ordinea e importantă. Anumite persoane pretind, chiar, că ar trebui să se inceapă cu exercițul al șaselea, armonizarea. Dar se poate armoniza ceva acolo unde nu există nimic? Celui care nu vrea să facă exercițiile în ordinea indicată, ele nu-i sunt de nici un folos. Dacă cineva trebuie să facă șase pași pentru a trece peste un pod și el vrea să-l facă mai întâi pe al șaselea, acest pas nu are nici un sens. Să vrei să începi cu al șaselea exercițiu e un nonsens asemanător.

Acest exercițiu ne pune să practicăm exercițiile pe rând. Învățăm, prin aceasta, să le folosim ca pe un instrument muzical, și să aplicăm fiecare exercițiu în momentul favorabil. Dezvoltăm, astfel, un sentiment foarte subtil care ne face să percepem în ce moment al discuției un anumit exercițiu este la locul său. ....."EU SUNT PE DRUMUL CĂTRE SPIRIT"......

prezentare - prof. Angela-Carina Dana
educatoare Waldorf Liceul Waldorf Timișoara

Jó tapasztalatok a marosvásárhelyi Waldorf óvodából
(Constatari/referinte bune de la gradinita Waldorf din Targul-Mures)

Még frissek az élmények bennünk a tavaszi, temesvári országos Waldorf-óvónő találkozó után. Gondolatokat, érzéseket, virágzó fák hangulatát és a házigazdák vendégszeretetét hoztuk haza magunkkal.
A találkozó témája:,,Az óvoda és a szülők együttműködése” volt. Ennek margójára szeretnék néhány gondolatot megfogalmazni.
A sikeres óvodai nevelés feltétele a hatékony partneri kapcsolat az óvoda és a szülői közösség között. Mit feltételez egy jó kapcsolat? Jó kommunikációt, egymás ismeretét, segítőkészséget és kölcsönös bízalmat. Az együtt cselekvés kitünően hozzájárul ezek kialakulásához. A találkozón számos formális és informális módját felsoroltuk az együttműködésnek a reggeli sietős találkozásoktól a szülői estekig. Minden közösség olyan, mint egy nagy család. Ahogy a családok életében is vannak közös vonások, közös szokások, ugyanúgy megvannak az egyedi jegyek, amelyek csak arra a családra jellemzőek.
A marosvásárhelyi óvoda 1998 óta működik két csoporttal, évente átlagban 50-60 gyerekkel. Már megértük azt a kort, hogy az első generációk leéretségiztek és büszkén követjük legtöbbjük sorsának alakulását. Ennyi idő alatt igen sok család életével fonódott össze az óvoda élete. Mire emlékezünk szivesen? Mi volt pozitiv tapasztalat?
A hagyománnyá vált szovátai Outward Bound családi táborok, melyek az élménypedagógia szellemében szerveződtek. Itt váltak igazi hősökké apák, anyák, apróságok a kötélkerti próbatételeken, itt kovácsolodhattunk össze közösséggé a legmókásabb, leglehetetlenebb feladatok teljesítése közben, és nem mellesleg bepillanthattak a családok egymás életébe.
Az óvodai mindennapok, olyan szilárd alapot adtak egy végzős csapatnak, hogy most négy évvel az iskolakezdés után is havonta közös programokat szerveznek a családok, nyáron hegyitúrákon, télen sítáborban ügyesednek kicsik és nagyok. Évente naptár készül az együtt megélt élményekből.
Említést érdemel a fűzépítős projekt: a tavaly kalákában megépült két fűzépítmény, egyik egy vidéki óvoda udvarán, másik a mi udvarunkon. A kezdeményezés a szülőktől származik. Az apák begyűjtötték a friss fűzfa ágakat, megtervezték, megépítették a formát, az anyák csinosítgatták az építményt, közben gondoskodtak a bográcsos ebédről meg a gyerekekről. Az eredmény- csodálatos!
Az idei szülői estek vázát Kim John Payn könyve, az ,, Egyszerűbb gyermekkor” adta. Tanév elején megbeszéltük, hogy áttanulmányozzuk a könyvet, oly módon, hogy minden alkalomra készül egy szülő, aki bemutat egy részt belőle, majd ennek kapcsán beszélgetünk a tapasztalataikról. A módszer kitünően működik, nagyon szép beszámolókat hallhattunk melyekből igen konstruktiv beszélgetések kerekedtek.
A szülőket minden esetben partnerként kell tekinteni, akkor is amikor nevelési témákat dolgozunk fel. Mindig szükség van az ő tapasztalataikra, egymás sikereiből, esetleg nehézségeiből is tudunk olyan következtetéseket levonni, amelyek előbbre visznek. Az óvodai nevelés egy folyamatos dialógus a szülők és a pedagógus között.
A tapasztalat azt mutatja, hogy bátran lehet tágítani a hagyományos kereteket ahol az óvoda találkozik a családdal, ebben az összefüggésben is érdemes elhagyni a komfort zónát.
Mátéfi Enikő óvónő/ educatoare
Grădinița Waldorf Târgu-Mureș

Gondolatok a meséről, a mesemondás fontosságáról a Waldorf pedagógiában
(Despre importanţa basmului şi a povestirii în pedagogia Waldorf)

Nemrégiben, szülői felkérésre, „Mese – estet” tartottunk a szülőknek Sepsiszentgyörgyön. Ott hangzott el a következő „gondolatfutam”, amelyen belül fontosnak tartottam picit összehasonlítani a hagyományos oktatás anyanyelvi nevelési tevékenységein történő mesefeldolgozás célkitűzéseit azokkal az elvekkel, amelyek a MESE lényegiségét hordozzák a Waldorf pedagógiában. Szó került a meséről, mint az óvodai mindennapok, az ünnepkörök valamint az év ciklusának rendtartó, szervező eleméről, a meseválasztásról, a mesemondás fontosságáról, céljáról, rítusáról, továbbá a különböző meseélvezeti módokról.
Kezdéshez pentaton lépcsőkön közösen lehívogattuk a „múzsákat”, illetve a mesetündéreket, s amig ők szabadon sétáltak-ugráltak a hang-lépcsőkön, ráhelyeztem egy ismert magyar népdalt. Ezt követte az ismertető rész, majd teázós beszélgetés után a szülőkkel közösen elkészítettük a Szivárványbirodalmat, avagy mesesátrat, ami önmagában is csaknem egy rituális aktus volt, majd mesemondás következett a szülők számára.
A következőkben az elhangzott gondolatokat vázolnám.

A hagyományos óvodai oktatásban olyan célokat tűznek ki a mesefeldolgozó anyanyelvi tevékenységek elé, mint: szókincsgyarapítás, esztétékai érzék fejlesztése, fogalomalkotás, fogalomtisztázás, nyelvi képek megfigyelése, képzelőerő fejlesztése, helyes kiejtés megfigyelése, mese iránti szeretet fokozása, érzelmek megélése a befogadás folyamatában, mély benyomások szerzése, nyelv – mozgás – színek – hangok szépségének együttes érzékelése, hősökkel való azonosulás, közösségi érzés, empátia, figyelem fejlesztése (kövessék figyelemmel a mesét), értsék meg és bizonyítsák be, hogy megértették (szövegértés), éljék meg és különítsék el a realitás és a képzelet szimultán kettős tudatát.
A felsorolt célokat meg is lehet valósítani, de messzemenően nem közelítjük meg általuk a mese lényegi mivoltát. Csupán, mint a gyermek világától idegen, fiktív, szépen struktúrált, gazdag nyelvezetű fantáziaáramlásnak vélhetjük. E legutóbbi célkitűzés számomra legalábbis eléggé meggondolkodtató, és arra kényszerít, hogy nézőpontot váltsak, és a gyermekem, gyermekek világát megfigyelve, feltegyek néhány kérdést.
Mert, ugye, ott van számomra egy olyan realitás, hogy a családi vacsora, a krumplipüré elfogyasztásra vár. Ezzel párhuzamban a 3 éves kislányom éppen mesél egy királyos mesét, sétál fel-alá a lakásban, látom, hogy vetít, s ezenkívül se nem lát, se nem hall. Éli a meséjét teljes lényével. Erre be kell, hogy lépjek az ő világába a krumplipürével. Na de hogyan?
Egy módon sikerülhet, éspedig, ha a megfelelő pillanatban a szomszéd király kihírdeti, hogy nagy lakomát rendez, ahová minden királyt és királykisasszonyt meghív. Igen, így elfogyhat.
De tegyük fel, hogy a meséje arról szól, hogy a kiskacsa beesett a fekete tóba –a szekrény mögé- és az édesanyja mindent tűvé tesz, hogy megkeresse – hát, itt hiába jönnek a királyok a lakomával, mert az első valóság és prioritás az lesz, hogy meg kell menteni a kiskacsát és punktum.
Azzal az elvárással egy kisgyerektől, hogy megélje és megkülönböztesse a valóság és képzelet szimultán kettős tudatát, csaknem skizoid hozzáállást várnánk el tőle. Mintha tőletek, felnőttektől azt kérné valaki, differenciáljátok, hogy az egyenlő oldalú, szabályos háromszög az valóság-e, vagy fikció.
Ezzel párhuzamban azt a költői kérdést is feltehetem, hogy szerintetek az ősi dalnokok előbb kiméregették a hangfrekvenciákat ahhoz, hogy olyan csodálatos összahangzatot teremtsenek, mint amit mi is itt megéltünk a pentaton hangzásvilágban? Honnan ismerős nekünk is? Honnan került be olyan ősi kultúrákba, mint amilyen a japán, a kínai, a magyar, vagy az egyes dél-amerikai és afrikai törzseké?
Erre válaszolhatná C. G. Jung, hogy a kollektiv tudattalan rejti ezeket, vagy Platón azt, hogy az ideák világából hoztuk magunkkal ezek emlékeit, vagy, ahogyan az Descartes válaszából kiderül, a szabályos geometriai formákat, (mint amilyen az egyenlő oldalú háromszög is), maga Isten plántálta az emberi lélekbe, azért, hogy egy belső igazodási támpontot nyújtsanak nekünk. A természetben soha nem találni teljesen szabályos mértani formákat, tehát tapasztalatból, a VALÓSÁGból nem ismerhetjük meg.
Olyan, valahonnan magunkkal hozott tiszta formákról van szó, amelyek minden természeti tapasztalatunkat megelőzik. Egyetlen szót írhatnék nagybetűkkel az ilyen ősképeket, őstípusokat hordozó tartalmak elé: ARCHÉ. Időbeli vagy rangbéli elöljárást jelölünk vele.
Boldizsár Ildikó mesekutató szerint is, a mesék: az archetípusok tárházai. A jóra vezető, járható utakat mutatják képi-szellemi szinten, az élő nyelv közvetítésében.
Az ARCHÉK világa a gyerek szellemi otthona, ami az ő belső valóságát képezi, és nem pusztán a fantáziatevékenység eredménye. Ebből a világból a Rubikonnak nevezett korban (7-9 éves kora után) lép ki, ami szinte gyászélményt jelenthet neki, akár a Paradicsomból való kiűzetés.
Ezek szerint nem elég a hagyományos oktatás célkitűzései szerint közeíteni meg a mesét, mint számunkra külső fikciót. Nem fogjuk elemezni óvodásokkal a mesét, és nem „mesélünk” a meséről.
De, ha az ARCHÉK belső iránymutatók, rendező erők, s a gyerek még benne él az archaikus belső képek valóságában, akkor nagyon is kézenfekvő, hogy felhasználjuk a mesét, a mesei elemeket a mindennapok rendjének, ritmusának megszervezésében, az évkör ünnepeinek nagy ciklikusságában, s egyáltalán, az óvodának, mint mesebirodalomnak az elfogadásában –ahol mindenki királyfi vagy királylány, akiből majd önbecsülésben élő felnőtt válik.
E meserétegek közül nézzünk meg egy párat:
óvodába érkezésetekkor, szeptemberben, egy mesével fogadtunk, amelyen keresztül ki-ki beköltözött a „cserépedénybe”, kérdezvén: „Ki háza, házikója?” Majd egy őrzőtündér is bejött utánatok, akinek mindmáig az a feladata, hogy vigyázzon a játékokra, a gyerekek „tündérsurranóira” (szépen, csendesen járni), hívja a gyerekeket a napi tevékenységre, stb.
Az évkör ciklusát is mesei képekkel, tartalmakkal kísérjük, s ezek a külső-belső képek az évszakasztalon jelennek meg tárgyi formában. Amikor jöttetek, éppen a Szent Mihály, a betakarítás időszakát éltük. Ilyenkor Kalász Jancsi szekéren érkezett gabonás zsákjaival. A Szűz minőséget hordozza a selyemzsákokba varrt különféle gabona, amelyet a gyerek tapintással kell, hogy megtapasztaljon; tevékenységekben a kiválogatás, a hasznos elkülönítése a haszontalantól, elraktározás, takarékoskodás, teafű finomra morzsolása, stb. jelennek meg, mérleggel méricskélés, megszámlálás, számbavétel, szabályok letevése. Megjelenik a mérleg is az évszakasztalon, egyik serpenyőben nagy fekete kő, másikban gyűlnek az azt kiegyenlítő fehér kövecskék, a jócselekedetek kövei. Ami kint a természetben van, az megjelenik belső képeinken keresztülszűrten, az évszakasztalon. Kalász Jancsit Alma Panna váltotta fel gyümölcséréskor, aki a mérleg ingó mozgását hintázásával folytatta a színpompás, termésekkel diszített évszakasztalon. Október vége felé a kerti manó pirosra festette az utolsó alma arcát is, és kamrába vitte. Megjelennek a manók, halványul a kinti fény, ember, állat és növény magába húzódva készül a télre. Számukra gyújtjuk meg a Márton-napi lámpásokat. A belső fény keresésének folyamata Adventkor történik, s az évszakasztalon, a Világ négy sarkát jelképező csipketerítő közepén egy „aranygömb” jelenik meg: a mi szívünk, a Bölcső, amely minden nappal, minden közös énekléssel, minden jócselekedettel egyre fényesebbé, nagyobbá válik, miközben Mária csillagokon lépve közeledik feléje. A gömbbe bekerülő jóságkő, „angyalszárny” (holdviola termés burka), fehér madártoll és a gyapjú jelzik a különböző létszférák megszületését, amelynek folyamatát a gyerekek csodaként élik meg. Mindennap megmutatták, hogy nekik már mekkora nagy lett a fény a szívükben.
A fény megszületését követően királyokká válhatunk, feltehetjük a koronát a Háromkirályok időszakában, akik az évszakasztalon is megjelennek. Majd, a Vízöntő „avantgárd” korszakában, a Bak fagyos, merev struktúráltságából kilépve – a Jégkirály birodalmából, farsang idején megjelenik meséinkben a király bolondja, az asztalon pedig a mosolyával földet melegítő királykisasszony.
És így járnak körbe az évszakasztalon a szereplők a maguk meséivel, az évciklus történéseit kísérve.
Az ilyen, mindennapokat átitató meserétegek mellett pedig ott vannak az ünnepkörök meséi is, amelyek különböznek a fent említett meséktől, de ugyanazokat az elveket használjuk kiválasztásukkor is.
Olvastátok a havi erényeket, csillagjegyek köré csoportosítva. Nem kell meglepődni azon, hogy idekerül az asztrológia is- nem jósolgatásról van itt szó, hanem sokkal többről. Azzal kezdjük, hogy előszöris, kinézünk az ablakon, vagy kimegyünk a természetbe és mondjuk azt látjuk, hogy ködös novemberi nap van, minden ág csupasz, zord az idő, kevés a fény. Mi az az érzés, ami elhatalmasodik rajtunk, ha magunkba szívjuk ezt a hangulatot? Mellesleg, a szociológiai kutatások állítása szerint, ebben az időszakban követik el a legtöbb öngyilkossági kisérletet. És mi az az ERŐ, amit fel kell ébresztenünk magunkban ahhoz, hogy leküzdjük elmúlás-érzéseinket, félelmeinket?
Ezek a kérdések csoportosulnak a Skorpió témaköréhez. Az elmúlás ellen, ennek megértése céljából, a gyökerekig, szinte pokolig ásás az élet csírájának, értelmének megtalálásához, megőrzéséhez; az életerő, a szerelmi erő megelevenítése tartozik ide, óriási regeneratív energiák. És minthogy az erő önmagában romboló is tud lenni (a Skorpiónál idetartozhat pl a manipuláció, perverzió, szövetkezés a sötét hatalmakkal), nekünk itt erénnyé kell átnemesiteni az erő-t. (Etimológiailag is érdekes lehet ez a hasonlóság e szavak között, persze, nem a mai magyar nyelvtan szerint.) Igy jelenhet meg meséinkben a kígyó képe, amely nagyon gazdag szimbolikát hordoz – lásd: kundalini, a DNS szál, az Aszklépioszé - a gyógyszerészet jelképe is, stb. „A kicsi sárga kígyó” a mesében még az alvilág ördögeivel is szövetkezik, hogy a fényre segítse a fiút. De itt vannak a belső fényt keresők, megtalálók meséi is, mint „A csillagtallérok”.
Vagy nézzük ezt a március végi időszakot: ez már a Kos. Ott vannak a szólásaink, hogy „fejjel megy a falnak”, vagy „faltörő kos”, hát, egy Kos nem fog azon búcsálódni, hogy nekimenjen-e vagy ne, ő megteszi a lépést, még saját megsebesülése árán is. Mint ahogyan sem a rügy, sem a fű nem azzal törődik, hogy „lesz-e fagy, kibújjak-e, vagy várjak még egy kicsit”. Ő kinő, kifakad. Mindez az áldozati erőt hordozza. És akkor itt van a Húsvét, a krisztusi áldozat.
A szimbólum, ami az előző, Halak időszakkal összekötheti a Kost, az számomra az Élet vize lehet. Igy, a mostani mese a „Párácska” lesz. De idekerülhet „A két makacs kecske”, akik önfejűségük miatt mindketten a vízbe estek –nem elég itt sem a nyers erő.
A kiválasztott mesét legalább egy hétig meséljük, attól függően, hogy hogyan reagálnak a gyerekek. Felmerülhet a kérdés, hogy vajon nem unják-e meg az ismétléseket. De ezzel már rá kell hogy térjünk a mesemondás, mesehallgatás belső folyamataira, s a meseélmény valódi céljára.

A mesemondás és –hallgatás: belső képek sorozata. Mesélni csak akkor tudok, ha előtte megalkottam (én, mint felnőtt, már meg kell hogy dolgozzak a megalkotásért) belső képeimet, s már eleve élem azokat. Minél jobban élnek bennem ezek a képek, annál jobban elő tudom hívni másokban is. A mesemondás előhívó ereje a fontos. Nem átadom a képeimet egy gyereknek, hanem előhívom azt, ami már ott van őbenne, az élő nyelv erejével. A gyerek önmagából előhívja a saját képeit – a nyelv, a szavak, az ősképek, tiszta formák, ideák mind megvannak őbenne a kollektív tudattalan tartalmai között. Minél tisztábban vetítem ki belső képeimet, annál inkább kerülhetnek a hallgatók „hipnotikus mesetranszba”. Szemkontaktusra nem feltétlenül van szükség. Hangszínezésnél csak addig megyek, amíg a mese érzelmi színezete enged, és nem szerepelek. Nem bújok mackó-, vagy nyuszibőrbe. De nem is monoton unalmas hangon mesélek.
Hetekig is mondhatjuk ugyanazt a mesét, a gyerek reakcióinak függvényében, mert nem igaz, hogy hamar megunják. Az ismétléssel valójában saját képalkotó képességüket trenírozzák. Az ismétlés pedig biztonságot nyújt. A gyerek újra és újra előhívja, megerősíti, részletezi, finomítja saját képeit, ezek egyre jobban megelevenednek, kontúrt kapnak. Nagyon fontos, hogy mindegyikünk a saját archetípusainkat hívjuk elő, mert majd később, ezek fogják segíteni saját egyéniségünk körvonalazódását.
Fontos, hogy ha nem is szó szerint –bár ez lenne az ideális-, de a képek, tárgyak minden ismétlésnél ugyanúgy kövessék egymást, mert a képalkotást nagyon megzavarják, a gyereket elbizonytalanitják az eltérések.
Célként azt látom, hogy a gyereknek felnőttkorára megerősödjön a hite saját képalkotó, képteremtő erejében. Aki látja a képeit, az KÉPES. (Miért is vannak nagy teljesítményt követelő tevékenységek előtt a vizualizációs gyakorlatok?)
Hinni fog a világ rendjében, önmaga teremtő erejében, a jóra való törekvés fontosságában. Bízni önmagában, az őbenne élő jóságban.
A gyerek reakcióit figylve, amikor a mesét már annyira ismerik, hogy kezdik mondani velem együtt, akkor át kell hogy térjek a fizikai síkra. De ezt sem siettetem. Ha a gyerek már verbalizál, intellektusa hordozza a mesét, akkor megrekedhet, „fent rekedhet” az elmélyítő folyamat. (Egyes gyerekeknek ilyenkor fájni is kezdhet a feje.) A mesének át kell járnia egészen a fizikai síkig a gyereket, ennek érdekében eljátsszuk, elbábozzuk, dramatizáljuk, elszerepeljük, lerajzoljuk, gyurmából megalkotjuk a mesét vagy annak részleteit, szereplőit.
Megtörténik sokszor, hogy az óvónő képet ad a meséről a gyerekeknek (de egyébként ott a sok képes mesekönyv is). Ez számomra kérdőjeles, inkább volnék azon, hogy ők alkossák meg saját képeiket, és ne én erőltessem rájuk a sajátjaimat, mégha esztétikusabbak is esetleg. A gyerek imitálni akar, és csalódást, kudarcot él át, mivelhogy nem tudja lemásolni az óvónő rajzát. Ezért is van az, hogy ebben a korban a gyerekek számára készült óvónői meserajzok inkább elmosottak, sejtelmesek, konkrét körvonal nélküliek, inkább foltszerű formák, amelyek teret engednek a gyermeki fantázia csapongásának, a saját belső képeik projektálásának.

És most áttérnék a különböző meseélvezési formákra, meg arra, hogy miben különböznek az élőszóval elmesélt mesétől.
Meseolvasáskor hiányzik az én saját képalkotó és megelevenítő erőm, nem a saját magam által megalkotott képi világot nyújtom, hanem az (esetleg általam sem ismert) szöveg linearitására bízom magam. Nincs meg a szabadságom, a személyes kapcsolódási lehetőségem. Ha a saját megelevenítő erőm dolgozik, az a gyermekben is előhívja ugyanazokat az erőket.
Hangfelvétel hallgatása. Itt egy érdekes kísérletet említenék meg: élő hangversenyre jön a kísérleti csoport. A hangélménnyel párhuzamosan a hallgatók hangszálain is ugyanolyan aktivitást mutatak ki, idegsejtjeik ugyanazokat a szerveket ugyanúgy működtették, mint az előadók. Egész valójuk –egészen a fizikai síkig- együtt rezgett az énekesekkel. Hangfelvételt hallgatva, mindez nem történt meg. Ezeket az együttrezgő neuronokat tükörneuronoknak nevezték el –utána lehet nézni az interneten. Igy magyarázható lehet az empátia, telepátia készsége és más, eddig talán a parapszichológia tárgyát képező jelenségek is.
Mindez ugyanúgy érvényes a kisgyerekek mesehallgatására is. Őneki a képek élnek, ő éli a képeket az élő nyelv közvetítése által.
Diafilmvetítésről is ugyanazt mondhatom, mint az óvónői meserajzokról. Ha már jól ismer a gyerek egy mesét, megalkotta saját képeit, akkor is érheti csalódás, mert a túl konkrét, inszisztens képek ráerőltethetik magukat és elnyomhatják a gyerek saját alkotását. Kész képet adva, megfosztjuk őt a képalkotás gyakorlásától, a fantázia és a teremtés képességének kialakításától. Természetesen, nézhetjük őket, de tudatosan tegyük.
Rajzfilmek, mesefilmek, TV - a gyermek itt mindent készen kap, beszív, de nem feltöltődik, hanem kifárad szellemileg, és fizikai síkon sem tudja levezetni a felgyülemlett feszültséget. Alkotó energiáit egyáltalán nem mozgósította. Válogatás nélkül adva neki a különféle torz figurákat, agressziót, feszültséget és egyebeket rejtő rajzfilmeket, mi lesz az ARCHETIPUSAIVAL? A gyermek mellesleg csak azt a képet tudja feldolgozni, amelyet ő maga teremtett. Saját lelkierejét meghaladó képeket egy egészséges gyerek nem hoz létre. És szerencsére van ez így, mert számos mese, amit elmondásra szánunk (népmesék), tartalmaz veszélyes, félelmetes jeleneteket, halált, vagdalkozást, amitől még a felnőttet is kirázza a hideg, de ezt a gyerek simán feldolgozza, ha ő teremti meg magának.
Mellesleg azt is meg kell említenem, hogy a gyerek tv-zés közben teljes mértékben a hipnotikus állapotnak megfelelő fiziológiai állapotot mutatja: kitágult, fixált pupillák előtt mozog valami, száj eltátva, testtartás élettelen... (sok felnőttnél ugyanezt lehet megfigylni) és ezt a hipnotikus állapotot ki is használja a média –reklámok, filmek, sőt rajzfilmek is rejtenek szubliminális üzeneteket, a szem által folytonosnak érzékelt képkockák közé olyan rejtett, csak a tudatalatti számára rögzíthető írott vagy képi utasítások amelyek fogyasztásra, agresszióra, szexuális perverziókra, stb. ösztökélnek (rá lehet keresni: subliminal messages in media).
Vigyáznunk kell, legyünk éberek, hogy kik meséjének akarunk a szereplői lenni. Vagy megteremtjük inkább a saját mesénket.
Köszönöm szépen.

A Szivárványbirodalom megalkotásához ének, ráhangoló szín-versek

Szivárvány, szivárvány,
Add kölcsön a színedet
Hadd rendezzem szépen
Meseházikómat/ tündérházikómat/ ezt a kis szobát/...

Sárga, sárga,
Gondolatnak napvilága
Szívünkben fény, égj, mint gyertya lángja.

Narancs, narancs,
Tied a mosoly, a jókedv, az öröm.
Add most ezt nekünk.

Piros, piros, tied a tett,
A bátorság, erő tied.
Add kölcsön tisztító tüzedet.

Rózsaszín, rózsaszín –tündérpárna fodra,
Szirmod közül feléledve, hadd szülessek újra!

Bíbor, bíbor –selyemkendő,
Lenyugvó Nap vállán lengő.
Add nekünk a selymedet,
Könnyű melegségedet.

Lila, lila,
Tied az éj bársonya.
Vezess a meseálomba.

Kék, kék,
Tied a tiszta ég.
Add nekünk palástodat,
Hogy őrizzük nyugalmadat.

Türkiz, türkiz,
Déli tengerek mélysége tied.
Hullámok, hajók, oda vigyetek.

Zöld, zöld,
Békés, otthont adó Föld.
Szeretve, közepet teremtve,
Adj életet a szívekbe.

Lenge zöld, aranyzöld –aranypalota,
Add kölcsön a színed, hogy eljussunk oda.

Az óvodai mesemondás rituáléjába, lefolyásába vezettem be ezek után a jelenlévő szülőket, mesemondással, végül aranycsepp-osztással zártam az estet az elkészült sátorban, (hangulat, amit nehéz volt otthagynunk ).
Fogadjátok szeretettel ezt az írást és használjátok, ha gondoljátok, szívetek szerint. Áldott Húsvétot Mindannyiatoknak.

Vilikó Helga
2014, márc. 25, Sepsiszentgyörgy


Colectivul redacţional vă doreşte:
Paște luminat !

Dispoziţie de Paşti

Când din întinderile lumii
Soarele îi vorbeşte simţirii omeneşti
Şi bucuria din adâncurile sufleteşti
Se împleteşte cu lumina contemplată,
Atunci de sub ale sineităţii învelişuri
Se desprind gânduri către depărtări de spaţiu,
Nedesluşit, spre-a ţese tot ce leagă
Fiinţa omului de existenţa spirituală.
~ Rudolf Steiner

Aşteptăm materiale şi sugestii pentru revistă pe adresa de e-mail:
angeladana70@yahoo.com, Angela Dana