Timisoara

Revista Asociatiei Educatoarelor Waldorf din Romania nr. 7, septembrie-decembrie 2015

Revista Asociatiei Educatoarelor Waldorf din România nr. 7, septembrie-decembrie 2015

Detalii

Categorie
Articole arta/cultura
Modificat
acum 2 ani si 9 luni
Vizualizari
922

Voteaza & Distribuie

Descriere

Revista Asociatiei Educatoarelor Waldorf din România nr. 7, septembrie-decembrie 2015 Cuprins
Etapele confecționării lirei – Helga Viliko
Ritm și rutină acasă – Ana Maria Nicolae
Jocuri de degete - Angela Carina Dana
Percepția la copilul de vârstă preșcolară – Claudia Neacșu
Ce e iubirea...? – Otilia Dorfman
Reigen despre pitici (de noiembrie) – Angela Carina Dana
Ceasornicarul – Sorin R. Țigăreanu
Colectivul redacţional:
Helga Viliko, Ana Maria Nicolae, Claudia Neacșu, Otilia Dorfman, Sorin R. Țigăreanu, Angela Carina Dana, Iolanda Dorfman
Tehnoredactare:
Iolanda Dorfman (educatoare Waldorf Timișoara)
Trimiterea materialelor pentru revistă la:
Angela Carina Dana (educatoare Waldorf Timișoara) redactor-șef;
e-mail angeladana70@yahoo.com
Etapele confecționării lirei

(curs coordonat de dl. Joachim Wenusch-Austria, din cadrul Seminarului de Educatoare
Waldorf-Cluj)

  • Ziua 1.
Tac. Nu mai am cuvinte. M-am contopit cu o bucată de lemn în atelierul Școlii Waldorf din Cluj. Am ales această bucată de lemn dintre douăzeci de bucăţi asemănătoare, sau.... lemnul m-a ales pe mine? Am sesizat o chemare subtilă din partea bucății de lemn: ne-am ales reciproc. De ce? Oare ce avem în comun? Prin această contopire ideatică, încerc să-mi găsesc răspunsuri la întrebări și astfel intru într-un proces pe care Martin Heidegger îl consideră leagănul gândirii filosofice: „a se uimi”, „a se întreba”. Această vedere este ”acel fapt de a privi prin intermediul căruia cel care priveşte, se arată el însuşi, apare, şi astfel „este aici”. Mod de a privi prin care „omul se iveşte şi vine la prezenţă, dar ca om în esenţa sa”. „A privi înseamnă a vedea pentru a înţelege.” (Heidegger şi rostirea fiinţei - Viorel Rotilă) Eu, ca om ajuns astfel la propria mea esenţă de om: privesc. Comunic. Echipa efervescentă de fete şi femei ciripitoare, tace şi ea. Linişte deplină. Fac şi ele alegeri. Apoi, punem întrebarea: din ce fel de esenţă este lemnul? „Ash”- zice Joachim, îndrumătorul nostru. „Kőris” pe ungureşte. Pe româneşte încă rămâne în secret identitatea lui. Curiozitatea creşte......
Apoi primim dălţi şi butuci (în conştiinţa mea, astfel de unelte sunt pentru bărbaţi), primim și câteva instrucţiuni. Apoi, iarăşi linişte. Ca înaintea unei furtuni.........atmosfera se umple cu ceva foarte profund. Nu mai rostim un cuvânt. Observ. Tatonez. Mângâi. Deodată, încet, încet, sala se umple cu altfel de cuvinte: cuvinte preschimbate în lovituri de daltă. Cuvintele, ideile mele se prefac în ciocănituri. Toată sala se umple de vârtejuri de energie palpabilă, ameţitoare, pur feminină. Plină de frustrări. Deziluzii. Asupriri. Nedreptăţi. De parcă n-am mai fi femei, ci suflete revoltate, răzvrătite, care VOR. Dacă n-aş şti că mă aflu într-un atelier, aş putea crede că-s în mijlocul unei revolte neastâmpărate: lovituri infernale de ţi se rup timpanele. Toate acestea ies din trăirea axei verticale a fiinţelor noastre. Aşa ceva n-am mai trăit......
Lemnul geme, simt milă însă simt şi ataşament gingaş. Mă detaşez iarăşi: de fapt, nu mă deranjează sunetul, căci lemnul vorbește acum în locul nostru. Cei doi bărbaţi, Joachim şi Miki ies din sală, bărbaţii, deci, nu mai sunt. Se simt oare ameninţaţi? –chicotesc în sinea mea. După ce au putut vedea câteva gesturi, câteva sprâncene ridicate şi scântei dubioase din priviri, s-au hotărât să iasă. Presimt că n-au ce să caute acum înăuntru.
Cuvântul deci, n-are ce căuta aici nici el. Nici strigătul nu s-ar auzi, numai lemnul strigă şi ţipă sub bătăile noastre, el mă lasă totuşi să îl formez. Mă simt violentă, iar lemnul e mai îngăduitor. Oricum, eu am această bucată de lemn deja în inimă, şi-i mulţumesc că mi se oferă ca să-mi descarc energiile necuvântătoare, ce zac în adâncurile mele. Că îmi oferă această stare de verticalitate, de veridicitate, de conectare cu natura sa prin această convorbire dureroasă.
Şi eu am mâinile înroşite de durere, de bătături și simt că de pun jos dalta, n-o să mai am puterea să continui munca.
Cele trei ore alocate confecționării lirei trec într-o clipită................

͠

  • Ziua 2.
De fapt, este un proces de naştere. Prin durere, esenţa din lemn – un ideal - se lasă descoperită, dezvelită, eliberată dintre straturi, procesul devenirii este oarecum dureros. Ciocăniturile continuă la fel de intens şi astăzi.
Aflăm că lemnul este de esenţă de frasin, această esenţă fiind foarte tare, fibrele conducând bine vibraţiile sonore. Bucata de lemn este tăiată dintr-un unghi special, uscată mulţi ani în aer liber. Astăzi, această bucată de lemn de frasin ne dezvăluie regulile sale inerente pe care eu sunt nevoită să le respect, căci altfel, se poate rupe.
.

͠

͠

  • Ziua 3.
Încerc să descifrez legile ce sălăşluiesc printre fibrele sale. Are nişte linii grafice după care mă orientez, ele mă ghidează: conduc dalta mai bine. De m-aş împotrivi, fibra s-ar rupe, tot lemnul ar deveni scorţos, urât, ieşit din fire. Trebuie să mă comport ca un pedagog exemplar. Waldorf....? Eu cred că oricare pedagog adevărat aşa ar proceda, să-l formeze urmărind regularităţile sale interioare, fără să impună voinţă încăpăţânată.
Trebuie să fiu foarte atentă deci, să simt, să aud, ce şi cum vrea lemnul să devină, să intuiesc ce forme zac printre straturi, printre linii. La sfârşitul orelor, Joachim vine la mine, îmi ia dalta şi începe câteva mişcări pe frasinul meu, iar cineva strigă în mine: NUUUU! Acesta este frasinul meu! Şi Joachim înţelege.........îmi arată zâmbind ce a făcut, fără să-mi zică un cuvânt. Şi iată! Pe urmele lui, frasinul LUCEŞTE!

͠
  • Ziua 4.
M-am dus astăzi mai devreme să caut şi eu lucirea din frasinul meu. Mă întreb ce stări, ce atitudini, ce legături s-au adâncit în mine vis-a-vis de această bucată încă banală de lemn. De frasin.
͠
  • Ziua 5.
Am avut aseară ocazia nemaipomenită să ieşim la o băutură împreună cu Joachim şi cu Miki. L-am rugat pe Joachim să povestească de viaţa lui.
Si iată ce am aflat: s-a născut în luna mai – 1956, în Austria, şi acum trăieşte în Graz. Tatăl lui era militar care avusese funcţii importante în ambele războaie mondiale. Din tinereţe se ocupa cu cioplit, studiase medicina de care se lasă după 6 ani. Lucrase ca voluntar în centre curative pentru copii cu dizabilităţi, unde folosesc printre metodele terapeutice şi meloterapia activă cu instrumente Orff. Acolo a văzut că unui copil spastic, nu-i ajută metalofonul lui Carl Orff (compozitorul meloterapeut), deoarece niciodată acest fel de mișcare nu te deschide corporal. Dar ceea ce ajută, ar fi lira. Trebuie să parcurgi o mişcare din centru înspre periferie şi invers. Evident. Lira te cheamă la aşa ceva, şi nu numai. Şi de atunci, Joachim conduce cursuri de cioplit lire, pentru muzicoterapeuţi, pedagogi Waldorf, părinţi. A lucrat cu mai multe grupe din Austria, Rusia, iar cu noi în România, deja a treia oară. Ultima grupă cu care a lucrat în Moscova, cu 70 de participanţi. Când nu ciopleşte, conduce un institut de prelucrare ecologică a deşeurilor, iar cealaltă mare pasiune a lui este chimia.
  • Ziua 6.
Şi au ieşit formele din cocoanele lor fibroase. Corpul: s-a făcut. A fost învelit cu elixir din propolis şi alte minuni, dar un corp fără spirit, poate să fie minunat, sculptural, dar este încă un corp numai. De frasin. Dar se ataşează îndată, după momentul naşterii, încă şapte corpuri subtile. Fine, abia vizibile, abia palpabile. Trebuie cu mare grijă să le manevrăm, nu cumva să se rănească, căci acestea vor purta spiritul.
Corzile se întind cu tensiune, cum creşte tensiunea, aşa se ridică tonul. Printre diferitele grade de tensiune, există anumite proporţii. Unele se armonizează, altele se combat. Încercăm să găsim un acord comun. Acordăm. Acordez lire de trei ani de zile. Ştiu ce vorbesc. Nu-i uşor. Dacă ai un aparat ce măsoară frecvenţele, e mai uşor. Dar dacă aparatul este încorporat, e cel mai bine: ai MĂSURA în tine, ai proporţiile.
Pentatonia este arhetipul muzical al omenirii.

  • Ziua 7.
Astăzi, Judith Dan va fi doula, cea care ghidează relaţia noastră cu lira fiecăreia dintre noi. Ne iniţiază: cum o ţinem? Cum îi vorbim cu mâinile ca să ne răspundă frumos? Cum chemăm la viaţă primele ei sunete? - mă întreb iarăşi. Lira ne vorbeşte. Zice cuvinţele. Dar cum e când cântă? Când zboară în melodia pe care o emană?
S-a auzit la serbarea de încheiere. Şi după acestea, totul depinde de voi, MAME.

Prof. Helga Viliko – educatoare Waldorf la
Gradinița cu p.p. din Sfântu Gheorghe – grupa Waldorf
RITM ȘI RUTINĂ ACASĂ

Pentru noi, în mod paradoxal, mai întâi a fost ritmul și rutina și abia apoi pedagogia și grădinița Waldorf.
Acum mai bine de 3 ani, cu un copil de un an și ceva, mă confruntam cu două mari probleme: problema mersului la culcare și problema statului la masă. Copilul nostru, dulce și cuminte, parcă se transforma în momentul în care vroiam să o ducem la culcare, sau doream să ne așezăm la masă. Și, epuizată de plânsete zilnice, am început să caut soluții blânde și care să corespundă valorilor noastre. Întamplator am citit un articol în care se vorbea despre rutina somnului într-o familie care trăia dupa principiile Waldorf. Ce mi-a atras atenția - și era ceva nou - era prezența lumânării, ritualul aprinderii, povestea și apoi stingerea ei, moment cheie pentru "stingerea" zilei și un semnal clar că urmează somnul. După ce am introdus acest obicei în casa noastră, lucrurile s-au îndreptat aproape prin magie. Dar să vă spun un mic secret: noi aveam și înainte un ritual de culcare, dar - așa cum am aflat - nu orice ritual este potrivit și dă efectele dorite.

Ziua noastră:
Ne trezim devreme mereu. Am doi copii ai Soarelui, care adoră răsăritul. Așadar, undeva între orele 6 (vara) și 7 (iarna), copiii se trezesc, și noi cu ei. Zilele încep cu veselie, îmbrățișări în pat, cei doi frați au câteva momente de joacă, iar eu de obicei le cânt un cântecel de dimineață, inventat de noi cu numele lor de alint. Urmează rutina de dimineață, spălatul, schimbatul și micul dejun, apoi urmează strânsul prin casă, câteva activități de curățenie zilnică, joacă liberă. După o gustare de fructe, ieșim afară și intrăm să mâncăm prânzul. După prânz spunem o poveste și copiii merg la somn. După-amiaza, pregătim împreună cina, uneori și câte un desert. Rutina de seară începe în jurul orei 8, iar copiii sunt în pat la 8.30 (mezinul de 1 an) și 9 (fata cea mare de aproape 5 ani).
La aceasta rutină se adaugă și mersul la grădiniță, dar am construit în așa fel rutina de acasă, încât ea să corespundă și cu ce fac la grădiniță și astfel lucrurile să fie legate si să existe o cursivitate între zilele anului școlar și zilele libere sau vacanțe.

Responsabilizarea și încrederea în ei:
Spuneam mai sus că aveam și noi înainte un ritual de somn, dar el nu dădea rezultatele dorite. Descoperind însă pedagogia Waldorf, începând să citesc cărți sau articole despre subiect, am început să observ o mică nuanță care îmi pare esențială: încrederea în copil și în capacitatea lui de a se descurca. Gândindu-mă în urmă, cred că succesul lumânării la ora de culcare a fost tocmai datorită faptului că ofeream copilului o mică responsabilitate, aceea de a stinge lumânarea. Pe lângă încetinirea ritmului, lumina slabă, atmosfera liniștită, copilul nu era doar un "executant" al ritualului de seară, ci un participant activ, cu un rol de seamă. Mulțumirea de sine a dus la o schimbare de atitudine. Am aplicat aceleași principii și în alte locuri din casă: la toaletă, la chiuveta din baie (unde am pus la îndemană săpunul, prosopul, periuța și pasta ei de dinți), în bucătarie (unde are acces la vasele ei, la cana cu apă etc.), sau în dulapul cu haine. Recunosc că la capitolul îmbrăcat/dezbrăcat nu am făcut cine-știe-ce acasă, dar grădinița a avut un impact major asupra dorinței ei de a se îmbrăca singură. Acasă, eu a trebuit să mai dau dovadă doar de răbdare: uneori a durat 5 minute să încheie nasturii de le jerseu, dar nu am grăbit-o. Mi-am făcut de lucru în altă parte și am primit-o cu bucurie când a venit și mi-a arătat că s-a putut schimba singură.

Ritmul și rutina săptămânii:
Unul dintre conceptele mele preferate în pedagogia Waldorf este împărțirea zilelor săptămânii pe culori, alimente și activități. Am desenat și noi o asemenea rutină și am făcut modificări după obiceiurile noastre. Din acest punct de vedere, eu am rezonat puternic cu pedagogia Waldorf pentru că - dincolo de ce simțeam că este potrivit copiilor - am simțit că aduce și în viața mea, a familiei mele, un sentiment de liniște și ritmicitate. Astfel, am construit și eu meniul săptămânii după culorile Waldorf ale zilei și, inspirându-mă tot de aici, am alocat fiecărei zile un anumit produs cu care gătesc. De exemplu, luni gătesc ceva cu orez și încerc să adaug ceva violet undeva în meniu (de obicei afine), marți adaug ceva roșu și tot așa. Acest obicei nu numai că dă un ritm aparte bucătăriei, dar ne și asigură că mâncăm variat...și colorat!

De asemenea, culorile săptămânii le-am introdus și în "criza vestimentară". Bănuiesc că mai toți copiii trec prin etapa când se răzvrătesc împotriva hainelor și alesul hainelor este una din cele mai dificile momente ale zilei. Eu am încercat să transform totul într-o joacă cromatică și să îi ofer fetiței mele două-trei opțiuni din aceeași culoare cu ziua. Luni, mov. Marți, roșu. Miercuri, galben. Joi, portocaliu. Vineri, verde. Sâmbătă, albastru. Duminică, alb. Din nou, succesul metodei a fost faptul că îi dădeam de ales și avea o responsabilitate care o facea să aștepte cu bucurie momentul alegerii hăinuțelor. Iar sfatul meu este să limitați opțiunile; prea multe opțiuni îi suprastimulează și puteți ajunge din nou la punctul de răzvrătire totală.

Ritmul și rutina anului:
Conectarea la natură și la ritmul ei se face într-un singur fel: prin petrecerea timpului afară. Zilnic, indiferent de vreme. Din acest punct de vedere, sunt foarte recunoscătoare grădiniței, unde copiii ies mereu afară și au și o curte frumoasă unde să observe schimbarea anotimpurilor. Desigur, la fel încercăm să facem și noi acasă, în curtea noastră, dar acest lucru ar fi mai dificil dacă nu ar exista o mentalitate similară și în grădiniță. În plus, puteți amenaja în casă o mică masă a anotimpurilor, un loc unde să aduceți în casă mici comori ale naturii care să simbolizeze transformările din natură. Strângerea acestor mici comori poate fi o activitate grozavă cu cei mici, iar astfel nu doar construiți amintiri, ci îi ajutați să devină mai conștienți și mai atenți la natura din jurul lor.
Tot împreună cu grădinița, încercăm să ținem și sărbătorile care marchează schimbarea sezoanelor, trezirea naturii primăvara, sărbătoarea recoltei toamna, sau lampioanele care simbolizează intrarea în hibernare a naturii. În această perioadă a anului, plină de semnificații și sărbători, avem un calendar plin: marcăm fiecare săptămână a Adventului (săptămâna pietrelor, a plantelor, a animalelor și a oamenilor) cu activități și povești tematice, ne pregătim încălțările de Moș Nicolae și îl vom aștepta pe Moș Crăciun.
Probabil ați citit deja despre beneficiile rutinei în viața bebelușilor și copiilor, despre siguranța pe care le-o oferă, faptul că știu la ce să se aștepte și știu ce urmează. Beneficiile sunt incontesabile. Pentru familia noastră, pedagogia Waldorf a adus însă o altă valență acestei rutine. În primul rând, ne-a ajutat foarte mult să avem încredere în copii și să le oferim șansa să se descurce singuri în majoritatea aspectelor cotidiene. Apoi, prin Waldorf ne-am îmbogățit enorm rutina. De la introducerea culorilor, a activităților, a lumânărilor, la faptul că ne-a făcut mai atenți la natură și la schimbările ei. Și - mai ales - ritmul acesta ne-a adus pace și liniște în casă. Ne-a ajutat să fim mai conectați unii de alții, mai atenți și să petrecem mai mult timp împreună.


d-na. Ana-Maria Nicolae, părinte Waldorf, Liceul Waldorf Timișoara
Autoarea blogului: http://amanicolae.ro

JOCURI DE DEGETE
PENTRU TOAMNA TÂRZIE

"STELUȚA ȘI FRUNZA"

Cea din urmă frunză
Zgribulită de ger
Se-ntoarce spre steluța
Ce sclipește spre cer:
"Ramas-bun, mică stea
Tu veșnic strălucești
Cerul luminând.
Eu trebuie să cad, dedesubt,
Devenind covor de aur moale
Pentru mama Pământ
Rămas-bun, rămas-bun".

"ȘORICELUL"

Dicări, dicări, dicări, doc,
Repede, repede un șoricel
Licări, licări, licări, roc,
Se urcă, se urcă într-un copacel
Să vadă, să vadă de iarna va veni
Să știe, să știe când se va feri?
Se urcă-n copac, ajunge în vârf,
Privește-n depărtare:
Se uită la dreapta
Se uită la stânga,
Unde-i iarna oare?
Vântu-l vede în copac
Fâșș, fășșș, și-i dă un bobârnac!
Vaaai!....cade! Se rostogolește!
Și pe-o creangă se oprește
De creangă s-a agățat
Uuf!! Ce bine c-a scăpat!
Dicări, dicări, dicări, doc
Repede, repede a coborât
Licări, licări, licări, roc
Șiiiii.....deodată a dispărut!!
Send
prezentare: prof. Angela Carina Dana
educatoare Waldorf la Liceul Waldorf Timișoara
Percepția la copilul de vârstă preșcolară

Percepțiile au legătura indisolubilă cu simțurile. Se vorbește de percepția senzorială.
Prin percepție înțelegem reflectarea obiectelor și fenomenelor în conștiința omului, obiecte și fenomene care acționează în mod direct asupra receptorilor săi. În percepție procedăm la ordonarea și unificarea diferitelor senzații în imagini integrale.
Astfel, percepțiile împreună cu senzațiile asigură orientarea senzorială nemijlocită a omului în lumea înconjurătoare. În calitate de etapă a cunoașterii, percepțiile sunt legate într-o măsură mai mare sau mai mică de memorie, gândire, imaginație, se găsesc într-o relație direct proporțională cu atenția și sunt stimulate și orientate de motivație.
Percepția reflectă așadar obiectul în întregime și are o coordonată calitativă diferită de cunoaștere senzorială. Percepția cuprinde însușirile neesențiale, superficiale ale obiectelor și fenomenelor, acele însușiri de care nu depinde natura însăși a obiectelor avute în vedere. Pentru cuprinderea acelor însușiri, numite esențiale, se impune cu necesitare intervenția unui proces de reflectare la nivel superior - gândirea.
Particularitățile percepției sunt obiectualitatea, integralitatea, structuralitatea, constanța, inteligibilitatea(categorialitatea) și apercepția. Dintre acestea, subliniem în mod pregnant ultimele două: inteligibilitatea sau categorialitatea se referă la următorul aspect: a percepe conștient un obiect înseamnă a-l denumi pe plan mental, adică a-l raporta la o anumită clasă de obiecte, a-l generaliza prin cuvânt. Apercepția o înțelegem ca dependență a percepției de viața psihică a omului, trăită până atunci.
Sistemul de acțiuni perceptive, așa neconștientizat cum este el, se manifestă prin procese motrice. Astfel activitatea, dar și motricitatea fac parte esențială din procesul perceptiv. Pot percepe ceea ce cunosc. O asemenea uniune rezultă din participarea la crearea acelui obiect. Dacă am făcut pâine, pot percepe mult mai curat natura păinii decât dacă numai am mâncat.
Fazele procesului perceptiv sunt detectarea – subiectul constată prezența sau absența stimulului, discriminarea – deosebirea unui obiect de celelalte, în conformitate cu însușirile obiectului și cu sarcina subiectului, identificarea – corelează două obiecte percepute simultan sau unul din domeniul perceperii momentane cu unul din memorie și recunoașterea – presupune identificarea, categorizarea și degajarea etalonului din memoria de lungă durată.
Volumul percepției, măsurat în condiții specifice se ridică la mărimea de 4 – 8 elemente fără legătură între ele. Dacă elementele sunt conectate prin semnificație, volumul percepției crește la același număr, dar de această dată de categorii.
Formele percepțiilor pot fi cercetate după mai mult criterii: cel senzorial determină împărțirea lor în percepții auditive, vizuale, tactile, deși în structura fiecărui tip de percepții intră variate alte senzații. Având în vedere că obiectele percepției se desfășoară în spațiu, timp și mișcare vom cerceta aceste forme ale ei.
Percepția spațiului este reflectarea senzorial-intuitivă a însușirilor spațiale ale lucrurilor, a relațiilor spațiale dintre ele (dispunerea lor, atât în plan cât și în adâncime) și a mișcării lor.
Percepția formei aduce în atenție conturul obiectelor și implică analizatorii vizual, tactil și kinestezic.
Percepția mărimii implică, de asemenea analizatorii vizual și tactil-kinestezic si este cel mai explicit ilustrată de percepția vizuală. În acest caz, este de mare relevanță distanța obiectului, iar ochiul face unele modificări organice pentru a modifica imprimarea imaginii pe retină, astfel ca informația despre mărime care pleacă spre creier să fie cât mai acurată. Mecanismele folosite sunt acomodarea și convergența.

Percepția direcției se bazează în mod deosebit pe vederea binoculară și auzul binaural.
Percepția timpului este reflectarea duratei obiective, a vitezei și a succesiunii evenimentelor realității. Sunt binecunoscute trăirile că timpul trece prea repede, distincte de acelea referitoare la trecerea prea lentă a timpului. La fel cum este binecunoscută reflectarea invers proporțională a acestor trăiri în memorie.
Percepția ritmului este dată de mișcare, și implică impresii kinestezice și relații motrice, la care se adaugă și cele date de simțul echilibrului.
Percepția mișcării reprezintă reflectarea modificărilor poziției obiectelor. Participă diferiți analizatori: vizual, kinestezic, auditiv, vestibular, cutanat. Sesizarea mișcării obiectelor se poate face în două moduri: în condițiile privirii fixe și în condițiile urmăririi obiectului cu privirea.
Un fenomen asociat puternic percepției îl reprezintă iluziile. Aici sunt cuprinse în mod deosebit iluziile vizuale, auditive, dar mai apar și în alte domenii ale vieții psihice: trăirile interioare de „deja-vu“ sau cele de la nivelul gândirii - „înțelegerea bruscă“, intuiția.

Aplicarea cunoașterii teoriei percepției în grădinițele Waldorf

Pedagogia Waldorf are în vedere copilul de vârstă preșcolară, din prisma cunoașterii naturii spiritual-materiale a omului si ținând cont de fazele de dezvoltare a copilului, cunoaștere dată de cercetarea antroposofică.
Din această perspectivă se lucrează pornind de la tendința imitativă a copilului, de la nevoia lui implicită ca lumea cu care vine în contact să corespundă principiului „Lumea este bună“ și de la premisa ca stimulii imaginației și cadrul exersării ei sunt prezenți în grădiniță.
De natură primordială este hrănirea celor patru simțuri bazale, volitive, dintre cele douăsprezece prezentate de Rudolf Steiner. El spune că avem simțuri pentru toate aspectele realității pe care le putem percepe, nu doar pentru acelea pentru care avem organe de simț. Și sunt trei categorii: cele bazale, care favorizează voința, cele de mijloc, care favorizează simțirea și cele superioare, care favorizează gândirea și care declanșează și susțin interacțiunea socială.
La copilul de grădiniță avem în vedere simțurile bazale, și anume:
  • simțul vieții – simțul stării de bine – îl percepem atunci când ne trage alarma, atunci când nu ne mai simțim bine;
  • simțul tactil;
  • simțul propriei mișcări;
  • simțul echilibrului.

Cele trei din urmă pot fi întâlnite și în domeniul ergoterapiei.
Percepția ritmului își aduce o contribuție de mare amploare în ocrotirea simțului vieții. Când copilul trăiește ritmicitatea activităților, a culorilor ambientului chiar a cerealelor care se fierb pentru micul dejun, interiorizează o stare de confort, un sentiment că știe la ce să se aștepte și că se va și întâmpla acea succesiune a evenimentelor.
Perceperea mișcării, a propriei mișcări dar și a mișcărilor minime pe care le face educatoarea, dimineața când îl așteaptă are o legătură puternică cu simțul proprio-ceptiv, dar în acele momente când se hotărăște să fie el acela care merge să dea mâna îi dă și un sentiment de putere, de autodeterminare și de firesc.
Aici își manifestă prezența și percepția spațiului și a direcției.
Percepția timpului este bine corelat cu percepția ritmului și împreună îi favorizează copilului învățarea firească a zilelor săptămânii, a succesiunii activităților în grupă.
Percepția formei este alimentată cu precădere prin dezvoltarea simțului tactil. Ființa umană devine conștientă de forma corpului său. Acest aspect se întâmplă firesc, prin dezvoltarea autonomiei personale: copiii sunt încurajați să se îmbrace/dezbrace singuri, să se încalțe/descalțe singuri, evenimente indispensabile care îi ajută să-și „încapă în piele“.
Aproape toate aceste forme ale percepției sunt implicate în jocul ritmic. Acesta este o activitate dirijată cu sens, poate fi desfășurată în cerc, dar nu este neapărat necesar. Copiii sunt invitati să facă gesturile și să cânte sau să spună textele împreună cu educatoarea. Așadar se combină mișcarea cu vorbirea. Sunt cuprinse polarități (mic-mare, repede-încet, pași mărunți-pași mari, gesturi mici-mișcări ample), mișcarea între aspectele polare fiind considerată sursă de sănătate psihică. Câtă vreme activitatea este purtătoare de sens și este purtată de entuziasmul adultului, copiii sunt purtați și hrăniți în același timp. În jocul ritmic întâlnim: percepția ritmului, a mișcării, a direcției, a spațiului, a timpului (se relativizează într-o manieră impresionantă), a mărimii (mai ales când apar polarități de ordin cantitativ), a formei (în felul și amploarea gesturilor pe care la face educatoarea).


Particularitățile percepției sunt ilustrate în cele ce urmează.
Obiectualitatea percepției se dezvoltă în mod absolut gradat, permițând copiilor să-și exerseze imaginația asupra materialelor naturale, uneori nefinite, aflate la dispozitie în grupă. Astfel pânzele pot fii mantii de prinți și prințese, dar pot fi si așternut în pătuțul păpușii. Lemnul ciplit vertical poate fi un sfeșnic, dar și un stâlp la intrarea în castel. În jocul liber, își spune mult cuvântul distribuția copiilor pe vârste și măsura în care imaginația le-a fost hrănită anterior cu imagini sănătoase. Acest lucru se face prin spunerea basmelor, prin teatru de degete, prin jocul ritmic, prin ieșirile dese în natură, prin activitățile cu obiect finit, utilizat ulterior.
Integralitatea este hrănită prin activitățile cu sens și rezultat intenționat. Dacă la începutul săptămânii se taie spicele, în următoarele se coase săculețul, apoi se treieră boabele, iar apoi se pun boabele în săculeți, copiii ajung să dețină o imagine completă și semnificatică a săculețului cu grâu și a rostului activității lor.
Constanța percepției la copilul mic tocmai este hrănită de atmosfera de ordine și tihnă pe care grădinița o pune la dispoziție. Astfel educatoarea se găsește într-o aceeași zonă a grupei, de unde vede și este văzută de către toti copiii. Lucrează lucru de mână, deci nu pare a avea atenția centrată pe copil. Ea este atentă, disponibilă pentru ajutor și medierea neînțelegerilor, dar rolul ei este, în mod esențial, de centru de greutate, de reper. Copiii gravitează în jurul ei. Astfel, ei primesc mai multe mesaje de înaltă semnificație pentru viață: el însuși este liber, munca este justă, adultul îl ajută, dar nu îl copleșește, viața este tihnită. Ceea ce este diferit, este tipul de activitate pus la dispoziție pe masa de lucru. Și această diferență le atrage copiilor atenția, tocmai datorită fenomenului constanței.
Structuralitatea percepției le permite copiilor sa înțeleagă cadrul poveștii, având la dispoziție cateva elemente semnificative, în teatrul de masă sau de marionete. De exemplu dacă păpușa are îmbrăcămintea în anumite culori, copilul o percepe drept femeie bătrână, dacă are alte culori, o percepe tânără, dacă are alte culori și proporții, o percepe prinț. Daca este bătrână, mișcările este nevoie să fie lente cumpătate, dacă este tânără și harnică, se va percepe din mișcările iuți și energice acest lucru.
O formă simplă de casă și un copăcel va da impresia de căsuță modestă. Niște forme de turnuri și niște pânze în culorile de bază, limpezi și aprinse va da impresia de palat regal.
Categorialitatea intervine aici în măsura în care copilul a mai venit în contact cu lumea basmului, în măsura în care are cu ce să facă legătura. În această idee se recomandă spunerea aceleiași povești mai multe zile la rând, copilul având ocazia să se cufunde în acest spațiu mirific, să perceapă profunzimea relațiilor și evenimentelor și, astfel, să absolve din ele la vârsta potrivită, ducând cu el roadele sufletești ale acestei cufundări. Apercepția are mare legătură cu atitudinea adultului care prezintă teatrul de masă. Dacă acesta reușește să manifeste o atitudine de respect, de venerație, chiar de sacru față de poveste și elementele ei, copilul o imită și percepe evenimentele, învăluite de același voal de respect și venerație.

Teoria activității și teoria motrică își găsesc aplicabilitatea în activitatea de modelaj. Modelajul în ceară de albile stimulează simțul tactil, caloric și kinestezic, stimulează simțul olfactiv și permite copilului să participe la „facerea lumii“. După ce a modelat diferite feluri de obiecte, animale sau personaje, de-a lungul celor trei ani de grădiniță, copilul are o cunoaștere semnificativă a naturii interioare a acestor obiecte, animale sau personaje.
Fazele procesului perceptiv vin foarte puternic în prim plan atunci când este vorba de masa anotimpurilor. Educatoarele pregătesc înainte de a începe grădinița un decor specific anotimpului. Copiii îl observă, intervine detectarea. Mai sesizează că pe acea măsuță, în acel loc nu se lucrează, nu se desfășoară activități ca și pe masa de lucru. Astfel are loc discriminarea. Pe măsură ce trec zilele, pe măsură ce se fac activități specifice acelei perioade a anului, se spun povești cu legătură cu acele elemente și copiii pot opera identificarea. De exemplu în luna noiembrie se abordează elemenul cristal, elementul lemn. Copiii fac legătura între povești, activități și elementele de pe masa anotimpurilor. Foarte ușor, elementele sunt rând pe rând schimbate, mutate, nu în văzul lor. Aceste modificări fine, similare schimbărilor din natură, le permit copiilor să opereze recunoașterea. După un număr de săptămâni, se schimbă și culorile, păstrându-se acele elemente care sunt comune celor două perioade. De-a lungul anului școlar, copiii păstrează percepția arhetipală a imaginii mesei anotimpurilor.
Aceste schimbări fine, succesive, intenționale și corelate cu natura favorizează dezvoltarea spiritului de observație al copilului.

educatoare - Claudia Neacșu,
Seminaristă în cadrul
Seminarului de Educatoare Waldorf – Cluj Napoca


CE E IUBIREA?

Poate un vis
Picătura unei ploi
O floare, un râu
Sau poate e un animal sălbatic.
Oare este ea un sentiment?
Așa cum mulți spun
Oare mai întâi te îndrăgostești
Și apoi iubești..? Sau poate e invers..?

O fi un sunet de flaut sau vioară..?
O sărutare sub clar de lună...
La marginea unui lac cu nuferi
Ascuns într-o pădure.

O mângâiere, un alint,
O fi un cuplu frumos..?
Dar dacă este o idee?
Sau o imaginație?

Și dacă e un spirit?
Ce vrea să ne facă rău, să suferim
Atingându-ne cu bagheta lui magică.
Chiar poate exista Cupidon..?

Iubirea o fi atunci
Când el o ia în brațe
O îmbracă cu sărutări și mângâieri
Iar ea se lasă moale în brațele lui....

(Cluj – 2009)

d-na Otilia Dorfman,
părinte Waldorf Iași / absolventă a
Liceului Waldorf din Iași

REIGEN
(Joc în cerc/joc ritmic)

Jocul în cerc s-a născut din activitatea nemijlocită cu copiii, din necesitatea, așteptarea lor în fața noastră, în fața vieții, și răspunsul nostru conștient, cultivat al educatoarelor Waldorf.
Din alăturarea plină de sens a versurilor și cantecelor orientate după evenimentele zilei sau ale anotimpului, ia naștere un joc ritmic, cu o dinamică precisă, în care întreaga grupă de copii se implică mișcându-se fiecare liber, imitând în funcție de vârstă. Educatoarea cântă și vorbește expunând acestea în mișcare, cu gesturi adevarate și frumoase. Din frumusețea versurilor, armonia lor cu mișcarea, cântecele și claritatea versurilor se naște bucuria jocului viețuită de copii ca binefăcatoare și înviorătoare. Astfel, jocul în cerc devine punct pivot al zilei, un "de la sine înteles" așteptat al zilei, cu o ritmicitate respectată și chiar apărată de copii.

REIGEN despre pitici
(de noiembrie)

Cântec:
Lanț,lanț, lanțișor,
Lănțișor de aur
E din ață de mătase și se răsucește.

Raza blândă, lin coboară
Printre rădăcini și flori
- Bună dimineața, Soare!
- Bună dimineața, Zori!

În pătucurile lor
Piticuții se trezesc
Se-ntind bine, bine,
Se-ntind bine, bine,
Și se ciufulesc!
Dup`-aceea, nasturii ei își cos,
Apoi mătură bine
Și spală pe jos.
Cand au terminat,
Neștiuți de nimeni, rând pe rând
Ies piticii din pământ.
Și pornesc spre munte
Piticuți cu bărbi mărunte
Să adune pietricele
Să ne-mpodobim cu ele

Cântec:
Luminează lumina
Piticii-or să vină
Ei vin de acasă
Din pădurea deasă! ( se cântă de două ori)

Tip, tip, tip, tip, tip, tip,
Mărunțel pășesc.
Fâș, fâș, fâș, fâș, fâș, fâș,
Frunzele foșnesc.
Vâj, vâj, vâj, vâj, vâj, vâj,
Vântul suflă tare!
Pâș, pâș, pâș, pâș, pâș, pâș,
Uite-i pe cărare!!
Dar ce poartă-n maini ei, oare?
Poartă felinare!

Cântec:
Lanterne, lanterne,
Soare, lună, stele,
Luminează, hai!
Tot ce-n jur tu ai! (se cântă de două ori)

Intră apoi în peșteră
Și se pun pe treabă:
Cioc-cioc-boc, cioc-cioc-boc, cioc-cioc-boc,
Cioc-cioc-boc, cioc-cioc-boc, cioc-cioc-boc,
Sparg și-adună cât se poate
Pun în coșuri mari, bombate
Aur, pietre nestemate.
Piticuții harnici
Și coșuri împletesc
Un fir peste altul
Până isprăvesc.
Apoi bat din palme
Și se-nveselesc!
După muncă, după joc,
Spre seară, spre casă ei pornesc.
Lampioanele își iau
Și-ncet ei pășesc.

Cântec:
Prin noapte să mergem
Lămpașe purtând
Pământului nostru lumină dăruind
Fie ca sămânța acestei lumini
Să rodească-n inimi
Și mai buni să fim! ( se cântă de două ori)

Și ajung acasă,
Lasă jos lampioanele.
În casuțele ascunse
În inima pământului
În pătucurile lor
Lângă focușor
Piticii adorm ușor, ușor,
Sforrr, sforrr, sforrr (sforăit).

Raza lunii lin coboară
Peste rădăcini și flori.
- Noapte bună, Lună!
- Noapte bună, Stele!

prof. Angela Dana - educatoare Waldorf, Liceul Waldorf Timișoara
CEASORNICARUL
de Ruth Sawyer

În Germania trăia odată un ceasornicar pe care îl chema Hermann Joseph. El locuia într-o cămăruță unde avea o masă de lucru, un dulap pentru lemnele și uneltele sale, un dulăpior de vase pentru farfuriile sale și un pat pe rotile, care se afla sub masa de lucru. Alături se mai afla și un scăunel și asta era totul, mai puțin ceasurile. Căci din astea el avea mai mult de o sută: mici și mari, ornate și simple, unele cu placa orelor din lemn, altele din porțelan, erau acolo ceasuri de masă, ceasuri cu cuc, ceasuri cu și fără clopoței, și toate atârnau pe perete, care era aproape acoperit de ceasuri. În singura lui ferestruică își expunea pe o scândurică cel mai frumos ceas făcut ultima dată. Adeseori oamenii se opreau acolo, iar câte unul zicea:
  • Vedeți, Hermann Joseph a făcut un ceas. Ăsta-i cel mai frumos ceas pe care l-a făcut până acuma. Și dacă cineva voia un ceas, intra și-și cumpăra unul de la Hermann Joseph.
După cum spuneam, Hermann era un ceasornicar mic de stat, și asta din pricină că avea spatele și picioarele strâmbe. Dar în tot orașul nu se găsea o față mai prietenoasă ca a lui, iar copiii îl iubeau. Când se strica vreo jucărie, sau dacă vreo păpușă își pierdea vreun picior sau vreun ochi, atunci neatenta mamă a păpușii își aducea copilul iubit direct la Hermann Joseph.
  • Copilașul acesta trebuie să se facă bine, spunea ea atunci. Vrei să faci asta pentru mine?
Și nu conta ce anume făcea chiar atunci Hermann, că-și lăsa lucrul de-o parte și repara păpușa stricată; și nu lua nici un bănuț pentru asta.
  • Cumpără-ți numai ceva bun sau, mai bine, pune banii de-o parte pentru Crăciun, zicea el întotdeauna.
Acum, de multă vreme ajunsese ceva firesc pentru oamenii din orașul acela să ducă în catedrală daruri de Crăcun pentru Maria și pentru Prunc. Oamenii strângeau bani tot anul, ca să poată cumpăra de Crăciun ceva deosebit de frumos. Și, așa zicea lumea: când cineva o să aducă un dar Pruncului Iisus care o să-i placă mai mult ca orice, El se va ridica din brațele Mariei și va lua darul. Firește, asta era dor o legendă. Bătrânul conte, cel mai în vârstă om din oraș, nu-și amintea să se fi întâmplat asta vreodată și mulți ajunseseră să râdă numai ce auzeau de așa ceva. Însă copiii vorbeau adeseori, iar poeții scriau versuri minunate despre asta.
De multe ori erau aduse daruri enorm de scumpe, iar cei ce le dădeau se opreau și așteptau murmurând pentru sine:
  • Poate că acum se va întâmpla minunea.........
Și oamenii care nu puteau face daruri mergeau, totuși, în Noaptea de Ajun la biserică și priveau la darurile celorlalți, ascultau cântecele și se mirau de lumânările aprinse. Micul ceasornicar era unul dintre aceștia. Adeseori era întrebat:
  • Cum se face că tu nu aduci niciodată daruri?
Odată îl întrebă chiar episcopul:
  • Unde ți-e darul pentru Prunc? Chiar și oamenii mai săraci ca tine au adus ceva!
Hermann zicea atunci:
  • Așteptați numai! O să aduc și eu odată un dar.
Adevărul era că în tot timpul anului, micul ceasornicar dădea tot ce avea, iar de Crăciun pur și simplu nu mai avea nimic.
Căci el avea o idee minunată! Orice minut liber pe care i-l lăsa munca lui de ceasornicar, el îl folosea ca să lucreze la asta. Îl costase ani buni, și numai Trude, fetița vecinilor, știa ceva despre asta. Cu vremea, micuța Trude ajunsese gospodină și mamă, iar darul încă tot nu era gata.
Era un ceas, cel mai grozav și cel mai minunat ceas pe care-l văzuse cineva vreodată; și fiecare bucățică din el fusese făcută cu iubire și cu mare grijă. Cutiuța, mecanismul, greutățile, arătătoarele și plăcuța cu cifre, toate acestea îl costaseră ani de lucru. Și iată că Hermann vedea cum, în sfârșit, l-ar putea termina pentru Crăciunul acesta, dacă s-ar grăbi puțin, desigur. El tot mai repara jucăriile copiilor, dar ceasuri nu prea; vindea și cu mult mai puțin ca înainte și, adesea, dulapul lui era gol, așa că mergea flămând la culcare. Însă, altfel, era ceva doar mai slab, iar fața îi devenise și mai prietenoasă. În acest timp, ceasul gândit pentru dar devenise tot mai frumos, și mai frumos. Era în formă de iesle. Maria stătea îngenunchiată lângă ieslea în care era culcat Pruncul Iisus, porțile erau deschise și prin ele ieșeau orele. Mai erau trei Magi și trei Păstori și trei Soldați și trei Îngeri, iar când ceasul bătea ora exactă, ei îngenunchiau pe rând și se închinau în fața Copilului care dormea, în timp ce clopoțelele de argint cântau un magnificant.
  • Vezi tu, zicea micul ceasornicar către Trude, asta înseamnă că nu trebuie să ne închinăm Pruncului Iisus numai duminica sau la sărbători și să-i aducem daruri, ci în fiecare zi, în fiecare ceas.
Zilele treceau repede, precum norii mânați de vânt și, în cele din urmă, ceasul fu gata. Hermann era atât de mândru de ceas, încât îl și puse în fereastră. Pentru ca trecătorii să-l poată vedea. Și nici nu trecu mult timp că se și adunară oameni să privească ceasul și să se întrebe dacă nu fusese darul de care vorbise întotdeauna Hermann: darul lui din Noaptea Sfântă pentru Pruncul Iisus.
Veni și Ajunul. Hermann își deretică prăvălia, își trase toate ceasurile, își perie hainele și, pentru a fi sigur că totul e în ordine, privi încă o dată la ceasul lui cu totul deosebit: “Nici nu se poate compara cu celelalte daruri”, se gândi el voios. Era atât de bucuros, încât își dărui toți banii – mai puțin ultimul bănuț – unui cerșetor orb ce trecuse pe lângă prăvălie. Dar cum își aduse aminte ca nu mai mâncase nimic de dimineață, dădu bănuțul pentru un măr de Craciun, pe care îl va mânca lângă o coajă de pâine pe care o mai găsise în dulap. Pusese și mărul în dulap; după ce se va îmbrăca, o să-l mănânce. Însă chiar atunci se deschise ușa, iar Trude intră plângând:
  • Ce s-a întâmplat, copilă? – o întrebă el, și o luă în brațe.
  • Omul meu s-a îmbolnăvit și toți banii pe care-i strânsesem pentru Crăciun a trebuit să-i dau la doctor. Ce-o să fac acum? Copiii au aprins deja lumânarea în fereastră și-l așteaptă pe Moș Crăciun.
Cesornicarul râse voios.
  • Haide, haide micuțo! O să fie bine! Hermann va vinde pentru tine un ceas. Cuiva îi va fi trebuind un ceas în orașul acesata. Și într-o clipă vom avea destui bani ca să cumpărăm trei jucării. Mergi numai acasă.
După ce căută cel mai bun ceas vechi pe care îl avea, își încheie paltonul si apoi ieși din casă. Mai întâi merse pe la negustorii cei bogați, dar casele lor erau pline de ceasuri; apoi mere la negustorii ambulanți, dar aceștia îi ziseseră că ceasul e vechi. Se puse chiar la colt de strada și strigă:
  • Ceas de vânzare ! ceas bun de vânzare ! dar nu-I trebuia nimănui.
În cele din umră își luă inima-n dinți și se duse la conte.
N-ar dori Excelența Voastră să cumpere un ceas? Îndrăzneala îl facea să tremure un pic.
  • N-aș fi venit cu această rugăminte la Excelența Voastră dacă n-ar fi fost Crăciun și dacă n-aș vrea să cumpăr cu banii un pic de fericire pentru niște copii.
Contele râse.
  • Sigur că vreau să cumpăr un ceas, dar nu pe ăsta. Iți plătesc o mie de guldeni pentru ceasul care se află de patru zile in fereastra ta.
  • Dar, Excelență, asta-i imposibil! Bietul Hermann tremura acum si mai tare.
  • Hah! Nimic nu-i imposibil. Ceasul ăla și nu altul! Du-te acasă. Peste o jumătate de oră trimit pe cineva să ia ceasul și să-ți lase o mie de guldeni.
Micul ceasornicar ieși împleticindu-se.
  • Orice, numai asta nu! Orice, numai asta nu! Murmura el încontinuu pe drum spre casă.
Trecând pe lângă locuința vecinului, văzu la fereastră copiii cu lumânarea aprinsă și o auzi pe Trude cântând.
Și așa se intâmplă că slujitorul contelui veni și luă cu sine minunatul ceas care ar fi trebuit sa fie darul lui Hermann pentru Pruncul Iisus. Ceasornicarul luă însă numai cinci sute de guldeni ca plată. Și când slujitorul ieșea din casă, ceasurile marii catedrale incepură să cânte și, peste tot se putu vedea mulțimea de oameni care mergeau spre biserică să ducă darurile.
  • M-am mai dus deja de multe ori cu mâna goală, își spuse mâhnit ceasornicarul, atunci mai pot merge încă odată. Așadar își luă din nou paltonul. Dar, cum se întoarse către dulap ca să-l închidă, privirea îi căzu pe mărul de Crăciun. La colțul gurii îi înflori un zâmbet, iar în ochi îi apăru o lumină.
  • Asta-i tot ce am, mâncarea mea pe două zile. Asta o să-I dau Pruncului Iisus. Oricum e mai bine decât să merg cu mâna goală.
Catedrala era plină de pace și de frumusețe când Hermann intră înlăuntru. Mii de lumânări ardeau și aerul era plin de mireasma gingașă și dulce a cetinii de brad. Altarul din fața Mariei si Pruncului era plin de daruri. Printre ele se aflau daruri mai bogate ca oricând: minunatele trăsuri din argint ale argintarilor, năframele și mătăsurile tivite cu aur aduse din Orient de negustori; poeții dăruiseră versuri scrise pe minunate pergamente, pictorii dăduseră tablouri si chipuri de sfinți și cu Sfânta Familie, iar regele își așternuse chiar coroane si sceptrul la picioarele Pruncului Iisus. Și acum, iată-l pe micul ceasornicar! Pășea încet pe culoarul întunecat din mijloc și ținea strîns mărul de Crăciun în mână. Oamenii îl zăriră și el începu să-i audă tot mai limpede șoptind:
  • Rușine! Vedeți, e prea zgârcit ca să-și dăruiască ceasul. Îl ține pentru el, ca avarul aurul său! Priviți numai ce dar aduce! Asta e o rușine!
Vorbele bubuiau la urechea lui Hermann în timp ce , orbește, înainta împleticindu-se, cu capul în piept, făcând-și loc cu amândouă mâinile. Altarul părea nesfârșit de departe. Deodată știu că trece pe lângă primele bănci, apoi urcă primele trepte – și erau șapte! – ca să ajungă la altar. O să-l ducă oare picioarele până acolo?
„Unu, doi, trei”, numără el în sine. Apoi se împiedică și fu cât pe ce să cadă. „Patru, cinci, șase.” Aproape a reușit. Încă o treaptă.
Deodată șoaptele de „rușine” se stinseră și se iscă un murmur de uimire. Curând putu să înțeleagă și el clar cuvintele.
  • Minune! Iată minunea!
Oamenii îngenunchiară, episcopul își înălță mâinile împreunate a rugăciune. Iar micul ceasornicar, împleticindu-se pe ultima treaptă, își ridică privirea încețoșată și văzu cum Pruncul din brațele Mariei se inclină înspre el, cu brațele întinse, ca să primească darul.
Traducere și prezentare
lector conferențiar drd. Sorin R. Țigăreanu,
conducătorul Seminarului de Educatoare Waldorf - Cluj
“An Geistesoffenbarung hingegeben
Gewinne ich des Weltenwesens Licht.
Gedankenkraft, sie wächst
Sich klärend mir mich selbst zu geben,
Und weckend löst sich mir
Aus Denkermacht das Selbstgefühl.”

“Când revelației spiritului eu mă dărui
Lumina ființei lumilor o dobÂndesc.
Puterea gândurilor crește limpezindu-se
Pe mine mie însumi să mă dea,
Și, trezitor, din a gândirii forță
Sentimentul de sine-mi se desprinde.”

Rudolf Steiner– Seelenkalender/Calendar Sufletesc

“Nicht weit hinter den Hϋgeln in dieser Freudennacht
sind durch ein helles Leuchten die Hirten aufgewacht.
Ein Engel sprach zu ihnen: Menschen, fϋrchtet euch nicht!
Ein Kind ist heut` geboren, das bringt der Welt das Licht.
Auf Erden herrsche Frieden. Freude und Seligkeit
den Menschen guten Willens jetzt und fϋr alle Zeit.............”

Colectivul redacţional vă doreşte:
Crăciun liniștit!