Timisoara

Spectacolul perfect; vis implinit. La Traviata pe scena festivalului timisorean

Detalii articol

Categorie
Articole arta / cultura
Modificat
acum 5 ani si 3 luni
Vizualizari
1615

Voteaza & Distribuie

Prezentare articol

Spectacolul perfect; vis implinit. "La Traviata" pe scena festivalului timisorean


de Monica Stan

Foarte rar mi-a fost dat sa retraiesc la varsta maturitatii sentimente din adolescenta si, mai cu seama, sa ajung sa vad in realitate, pe scena, spectacole asa cum mereu am visat.

Muzica de opera am descoperit-o foarte devreme, la 11 ani, si odata cu ea, pe cel care avea sa devina, din prima clipa in care l-am ascultat (in "Vesti la giubba" din "I Pagliacci") tenorul meu preferat, mentinandu-si pozitia privilegiata pana in prezent - Placido Domingo. Foarte curand dupa aceasta "intalnire\' cu opera, am descoperit la televizor si primele compozitii ale lui Verdi. Cea care m-a impresionat cel mai mult, transformandu-se imediat in muzica sufletului meu, a fost "La Traviata". De atunci am considerat-o a fi un spectacol deosebit atat din punctul de vedere al muzicii cat si al libretului inspirat din romanul lui Dumas-fiul "Dama cu camelii". Intensitatea dramei celor doua personaje m-a impresionat atunci la fel de mult ca si acum, facandu-ma sa ma identific cu fiecare dintre ele.

Multe spectacole frumoase in distributii foarte bune am vazut la televizor, dar de unul imi aduc foarte clar aminte de pe vremea cand eram eleva in clasa a IX-a. Era un spectacol de la Metropolitan Opera cu Ileana Cotrubas si Placido Domingo (din pacate nu imi mai amintesc cine era interpretul lui Giorgio Germont si nici dirijorul). Era vorba de o premiera. Niciodata pana atunci nu traisem atat de intens intreaga paleta a sentimentelor si niciodata nu mi s-a parut ca vazusem spectacolul perfect. Aveam atunci sentimentul ca nu am sa mai vad o asemenea reprezentatie decat daca mi s-ar fi oferit sansa de a-i vedea pe cei doi solisti in rolurile Violettei si al lui Alfredo.

De atunci am vazut foarte multe spectacole atat pe scena cat si la televizor. Emotii am avut la toate, fara insa ca vreunul sa imi ramana in suflet si in minte ca "memorabil".

Totul pana cand in urma cu zece ani am vazut o reprezentatie in care rolul titular a fost detinut de o soprana care in sufletul meu a ramas ca Violetta ideala - Elena Mosuc. Am participat atunci si la repetitia generala, urmarind-o cu maxima atentie pe cea care din acel moment avea sa devina cea mai buna soprana pe care o vazusem in acest rol pe scena. Nerabdatoare cum sunt, orele pana la spectacolul de a doua zi imi pareau interminabile. A fost atunci un spectacol minunat, ramanandu-mi in suflet.

Mi-am dorit de atunci foarte mult sa o revad pe Elena Mosuc in "La Traviata", insa nu a fost sa fie.

Totul s-a schimbat insa in decembrie cand am aflat ca in cursul acestei stagiuni avea sa revina pe scena timisoreana in spectacolul sufletului meu. Din acea clipa am inceput sa ma consider cu adevarat norocoasa, urmand ca dorinta sa mi se implineasca. Simteam tot mai aproape momentul spectacolului si bucuria pe care aveam sa o traiesc revazand-o pe Elena Mosuc in rolul titular din "La Traviata". Certitudinea dorintei implinite se transforma usor usor in nerabdare. Urmaream programul Operei timisorene cu maxim interes, insa spectacolul parea sa nu mai apara. Am inteles apoi ca avea sa fie programat in festival si m-am linistit pana cand, la mijlocul lui aprilie, mi s-a spus ca soprana avea sa nu mai vina la Timisoara. Dezamagirea mi-a fost evident profunda, insa undeva in adancul sufletului mi-a ramas o urma de speranta.

Ziua de 12 mai a marcat, pentru mine cel putin, vizionarea spectacolului ideal pe scena, cu emotii dintre cele mai profunde: de la fericire la disperare, toate la intensitatea spectacolului vazut cu ani in urma la televizor. Spectacolul perfect cu Elena Mosuc (Violetta) si Calin Bratescu (Alfredo).

Sufletul mi-a fost invadat de o muzica extrem de sensibila si de vocea fabuloasa a unei soprane pe care este o placere sa o asculti, sa o aplauzi. O Violetta plina de gratie, de farmec, de o placuta frumusete, cu gesturi si priviri extrem de expresive; parca nici nu ai fi spus ca este un rol interpretat de o solista. Atata charisma, atata placere de a canta, atata naturalete!

De asemenea, am avut placerea sa il revad pe scena pe un tenor foarte drag sufletului meu, mai implicat decat l-am vazut vreodata intr-un rol. Mult mai expresiv decat in spectacolul cu acelasi titlu de la inceputul stagiunii. Un Alfredo indragostit, pasional, orbit de dorinta de razbunare si gelozie, umilind-o pe femeia pe care o iubeste enorm, plin de speranta si, in acelasi timp, cuprins de o profunda disperare cand intelege ca o va pierde. Un Alfredo frumos, elegant, cu gesturi si priviri sfredelitoare.

Am descoperit doua voci perfect compatibile (cum de altfel eram sigura), doi actori exceptionali, interpretand minunat un spectacol care, in sufletul meu, va ramane de referinta: spectacolul perfect.

Sensibilitatea si perfectiunea interpretarii au fost redate magic de catre membrii orchestrei sub conducerea lui David Crescenzi, care a reusit sa faca nu numai din "La Traviata" un spectacol foarte bun.

Sunt foarte fericita pentru ca am avut sansa de a vedea primele trei spectacole ale acestui festival, mai ales ca toate au fost stralucitoare. Dar, in acelasi timp, am ramas cu un gust amar datorat faptului ca sala nu a fost niciodata atat de plina precum ar fi meritat artistii.

La toate cele trei spectacole am remarcat inceperea aplauzelor inainte ca muzica sa se fi terminat. Dar cel mai deranjant a fost "fenomenul" la acest ultim spectacol, cand publicul a intervenit cu aplauze in cele mei nepotrivite momente, dovedindu-si astfel, din pacate, incultura muzicala si lipsa de respect fata de artisti.