Timisoara

Universitatea Politehnica Timișoara și Alianța Română a Universităților Tehnice contestă metodologia de ierarhizare a universităților românești

Detalii

Categorie
Stiri educatie
Modificat
acum 1 an si 1 saptamana
Vizualizari
157

Voteaza & Distribuie

Descriere

Universitatea Politehnica Timișoara și Alianța Română a Universităților Tehnice contestă metodologia de ierarhizare a universităților românești

Publicarea „Raportului asupra Exerciţiului Naţional de Metaranking Universitar – 2016” elaborat de Grupul de experţi de înalt nivel (High Level Experts Group), numit prin Ordinul de ministru nr. 5665 din 27.10.2016, a trezit un interes deosebit şi opinii diverse.
Având ca obiectiv declarat cunoaşterea poziţionării universităţilor româneşti în clasamentelor internaţionale dar urmărind, în fapt, propunerea unei finanţări suplimentare diferenţiate în baza unei metodolgii proprii care să integreze aceste rankinguri intr-un metaranking, raportul porneşte de la un set de principii care nu asigură o evaluare în profunzime a calităţii educaţiei şi cercetării universitare.
O serie de aspecte cum ar fi transferul de cunoaştere şi cooperarea cu industria, angajabilitatea absolvenţilor etc. sunt fie în mică măsură reflectate de rankingurile incluse în metaranking, fie prezentate cel puţin discutabil şi în multe cazuri prin criterii marginale, fără suficientă relevanţă. Astfel, este surprinzătoare neglijarea completă a clasificării U-Multirank, ranking promovat de Uniunea Europeană la nivel mondial, în care este deja implicat un număr important de universităţi româneşti.
Principiul întocmirii unui astfel de ranking, pe baza celor 9 clasamente internaționale luate în discuție în raport, este greșit din start, deoarece majoritatea clasamentelor nu monitorizează decât primele 700 sau 800 de universități. Cum primele 10 universități din România se află pe locurile 700-1100 la nivel mondial, o parte dintre acestea nu intră în zona de monitorizare a clasamentelor. Așa se explică faptul că două dintre universități (UBB și UB) se regăsesc în mai multe clasamente față de celelalte 8, ceea ce de fapt nu are nici o legătură cu valoarea şi performanţele reale ale entităților în cauză. Oricine este cât de cât familiarizat cu aceste clasificări internaționale știe că o diferență de 100-200 de locuri este absolut nerelevantă, fiind influențată de mărimea universității, de profil (universitate generalistă sau specializată, cum sunt universitățile de medicină și universitățile tehnice), de o anumită conjunctură de finanțare a cercetării prin granturi etc.
Surprinde de asemena neincluderea clasamentului Google Scholar International. Acesta a realizat, pe baza profilelor instituţionale introduse recent de motorul de căutare, o clasificare a universităţilor (număr de citări, cele mai bine plasate 10 profile publice). În baza de date există acum cca. 5000 de universităţi.
Principiul ponderii egale a celor 9 rankinguri este şi el discutabil. Menţionăm, de exemplu, ponderea mare pe care o are în clasificările QS-Top Universities (QS) şi Times Higher Education World Universities (THE) „reputaţia” instituţiilor (50% respectiv 33%), evaluare bazată pe un studiu internaţional de a cărui acurateţe în privinţa României nu putem fi siguri.
În general, un număr important de autori aduc critici sistemelor de ranking atât din punct de vedere al conţinutului (monodimensionalitatea multora, neglijarea structurii intrare-ieşire a universităţii), cât şi a metodologiei (robusteţea statistică, elitismul, dependenţa de dimensiunile universităţii, etc.). Se argumentează, de asemenea, că rankingurile sunt, cel puţin în parte, o reflectare a statutului economic al ţărilor şi din acest motiv alocarea de resurse pe baza lor este o decizie greşită, priorităţile dezvoltării nefiind automat rezolvate de alocarea de resurse mai mari universităţilor plasate în rankingurile internaţionale (C. Daraio et al., European Journal of Operational Research, 244, 918-930, 2015).
Se poate considera, fără nici un fel de rețineri, faptul că între primele 10-12 universități din România nu există diferențe semnificative de valoare şi performanţe, unele sau altele ocupând poziții mai bune în diferitele clasamente internaționale, în funcție de metodologia prin care este efectuată ierarhizarea și de limitele sau deficiențele acesteia.
Considerăm prin urmare că acest demers privind „analiza poziţionării universităților româneşti în clasamentele internaţionale ale universităților în anul 2016, prin integrarea acestora într-un Metaranking Universitar” este, din păcate, în mod esențial deficitar, incomplet și subiectiv.
Exerciţiul lasă impresia că au fost mai întâi stabilite concluziile şi apoi au fost aduse argumente, discutabile şi în unele cazuri chiar eronate, care să confere exerciţiului o aparentă credibilitate.
În concluzie, „Raportul asupra Exerciţiului Naţional de Metaranking Universitar – 2016”, elaborat Grupul de experţi de înalt nivel, nu poate constitui fundamentarea unor eventuale propuneri de finanțare suplimentară a unor universități, fiind necesară o revizuire radicală a metodologiei de realizare a acestuia.

Prof.dr.ing. Viorel-Aurel Șerban
Rectorul Universității Politehnica Timișoara
Președintele Alianței Române a Universităților Tehnice





Punct de vedere cu privire la Exerciţiul Naţional de Metaranking Universitar – 2016”

Universităţile româneşti se confruntă cu o multitudine de probleme dintre care, evident, cele financiare ocupă un rol major. În acest context, sunt cunoscute eforturile concertate ale universităţilor şi ale asociaţiilor acestora (CNR, ARUT, Consorţiul Universitaria, Academica Plus) de a solicita factorilor responsabili – Parlament, Guvern – creşterea progresivă a bugetului alocat educaţiei şi cercetării. În acelaşi timp, alocarea unei finanţări suplimentare semnificative, ţinând cont de criterii de performanţă, „pe baza unei metodologii obiective, transparente la a cărei elaborare să fie implicaţi şi reprezentanţii tuturor asociaţiilor universitare” (a se vedea Comunicatul ARUT din 28.10.16) trebuie să susţină în continuare, în mod absolut necesar, creşterea perfomanţelor educaţionale şi de cercetare şi, nu în ultimul rând, îmbunătățirea vizibilității şi imaginii internaţionale universităților românești. Realizarea „Exercițiului Național de Metaranking Universitar – 2016” poate fi deci privită în aceste coordonate.
Astfel, preocupările Consorţiului Universitaria de a propune o metodologie proprie pentru finanţarea suplimentară a universităţilor de excelenţă, enunţate in spaţiul public de ceva vreme, şi-au găsit suport, având în vedere şi contextul favorabil, prin publicarea acestui raport elaborat de Grupul de experţi de înalt nivel (High Level Experts Group), numit prin Ordinul de ministru nr. 5665, din 27.10.2016.
Documentul în cauză a trezit un interes deosebit şi opinii diverse. În numele ARUT, vă prezentăm în continuare cîteva puncte de vedere şi poziţia universităţilor tehnice componente.
*
Analiza poziţionării universităţilor româneşti în rankingurile internaţionale porneşte, în cadrul acestui „exerciţiu” de metaranking, de la un set de principii care nu asigură o evaluare în profunzime a calităţii educaţiei şi cercetării universitare.

  • O serie de aspecte cum ar fi transferul de cunoaştere şi cooperarea cu industria, angajabilitatea absolvenţilor etc. sunt fie în mică măsură reflectate de rankingurile incluse în metaranking, fie prezentate cel puţin discutabil şi în multe cazuri prin criterii marginale, fără suficientă relevanţă. Este surprinzătoare neglijarea completă a clasificării U-Multirank, ranking promovat de Uniunea Europeană la nivel mondial şi în care sunt deja implicate un număr important şi semnificativ de universităţi româneşti. Motivaţia enunţată de autori (dificultăţi în metodologia de calcul) este inacceptabilă având în vedere că ţinta Metarankingului, deşi neprecizată în „Obiective”, este clară: „Complementar cu modalitatea clasică de finanţare a universităţilor, trebuie stabilit un fond suplimentar de competitivitate și excelenţă care să reprezinte minimum 20% din bugetul public alocat anual învățământului superior. Acest fond ar fi menit să susţină diferențiat ca pondere: […] excelenţa în cercetare din universităţile din Clusterul 1 al Metarankingului Universitar”– a se vedea Recomandarea 3 din Raport. Ne aşteptam ca, dimpotrivă, analiza aplicată în România să aibă în vedere o evaluare de tip U-Multirank, aprofundată şi multicriterială cu domenii ca: predare şi învăţare, cercetare, transferul cunoştinţelor, orientare internaţională, implicare regională şi altele.
  • Credem, de asemenea, că o consultare mai largă la nivelul instituţiilor universitare ar fi fost necesară având în vedere că:
  1. pentru includerea în unele rankinguri este necesară înscrierea – de exemplu Times Higher Education World Universities.
  2. bunele practici recomandă pentru metodologii utilizate în exerciţii de acest gen „de a informa/consulta instituţiile auditate, la adaptarea metodologiei, la scop sau la recomandarea cu privire la selectarea surselor (rankingurilor incluse) astfel incât universităţile analizate sa fie echilibrat şi corect evaluate în acestea” - a se vedea „Berlin Principles on Rankings of Higher Education Institutions” (IREG Ranking audit manual, App. 4, http://ireg-observatory.org)
  • Principiul întocmirii unui astfel de ranking, pe baza celor 9 clasamente internaționale luate în discuție în raport, este greșit din start, deoarece majoritatea clasamentelor nu monitorizează decât primele 700 sau 800 de universități. Cum primele 10 universități din România se află pe locurile 700-1100 la nivel mondial, o parte dintre acestea nu intră în zona de monitorizare a clasamentelor. Așa se explică faptul că două dintre universități (UBB și UB) se regăsesc în mai multe clasamente față de celelalte 8, ceea ce de fapt nu are nici o legătură cu valoarea şi performanţele reale ale entităților în cauză. Oricine este cât de cât familiarizat cu aceste clasificări internaționale știe că o diferență de 100-200 de locuri este absolut nerelevantă, fiind influențată de mărimea universității, de profil (universitate generalistă sau specializată, cum sunt universitățile de medicină și universitățile tehnice), de o anumită conjunctură de finanțare a cercetării prin granturi etc.
  • Tot referitor la reprezentativitatea celor 9 ranking-uri şi a scopului declarat: „cunoașterea poziționării universităților românești în clasamentele internaționale ale universităților“ surprinde neincluderea clasamentului Google Scholar International. Acesta a realizat, pe baza profilelor instituţionale introduse recent de motorul de căutare, o clasificare a universităţilor (număr de citări, cele mai bine plasate 10 profile publice). În baza de date există acum cca. 5000 de profile de universităţi. Poziţia universităţilor româneşti în acest ranking este următoarea:
1270 – Universitatea Bucuresti
1370 - Universitatea Alexandru Ioan Cuza – Iasi
1410 – Universitatea Politehnica Bucuresti
1553 - Universitatea Politehnica Timisoara
1675 - Universitatea Tehnica Cluj Napoca
1754 - Universitatea de Vest Timisoara
1812 - Universitatea de Med. Si Farm. Iuliu Hateganu Cluj Napoca
2064 - Universitatea Tehnica Gh. Asachi Iasi
2084 - Universitatea Craiova
2208 - Universitatea Babes Bolyai Cluj Napoca
  • Principiul ponderii egale a celor 9 rankinguri este şi el discutabil. Menţionăm, de exemplu, ponderea mare pe care o are în clasificările QS-Top Universities (QS) şi Times Higher Education World Universities (THE) „reputaţia” instituţiilor (50% şi respectiv 33%), evaluare bazată pe un studiu internaţional de a cărui acurateţe în privinţa României nu putem fi siguri. Primul ranking clamează selectarea universităţilor incluse ca fiind bazată pe numărul de citări pe articol, poziţia în rankingurile naţionale, studiul în ceea ce priveşte repurtaţia. Nu este clar însă cum este aplicată această selecţie (EUA, Report II „Global University Rankings and their impact”, pag. 40, 2013). Examinând însă cazul României documentarea superficială şi erorile sunt evidente. Ne referim, de exemplu, la faptul ca Universitatea Politehnica Timişoara este considerată ca o universitate cu mai puţin de 5000 de studenţi, iar poziţionarea universităţilor româneşti în rândul celor din Europa Emergentă şi Asia Centrală este în mod evident foarte subiectivă (s-ar părea că prestigiul universităţilor (poli)tehnice a fost transferat universităţilor umaniste din aceleaşi oraşe). Să înţelegem că exerciţiul de metaranking a aplicat “corect” nişte clasamente bazate pe date incomplete sau în mod evident eronate. Pot astfel de clasificării să constituie criterii valide de evaluare a universităţilor româneşti?
  • Sistemul de ranking QS include si QS stars (recunoaşterea performanţei prin acordarea de stele), acesta fiind bazat pe „auditarea” instituţiilor pe baza unor taxe (cca. 30400 US$ per universitate – EUA, Report II „Global University Rankings and their impact”, pag. 42-43, 2013). Universităţile care nu aplică pentru acest audit au spaţiu „gol” lângă punctajul global obţinut fapt ce le pune sub presiune pentru a solicita auditarea (la un număr de cca. 30 universităţi, majoritatea din SUA, Anglia si Australia li s-au atribuit stele fără a fi auditate). Se pare că şi pentru solicitarea de includere în ranking (dacă universitatea nu a fost inclusă de către QS) – este necesară plata unei taxe pentru analiza datelor care sunt cerute în vederea evaluării. THE, cel de-al doilea ranking care utilizează „reputaţia” ca şi principal criteriu clamat, are probleme similare de acurateţe când se aplică unor ţări emergente ca România (este orientat spre lumea anglo-saxonă, de unde provine marea majoritate a celor intervievaţi). Alte critici cu privire la metodologia acestuia sunt prezente în literatură (a se vedea site-ul „University Ranking Watch”).
  • În general, un număr important de autori aduc critici sistemelor de ranking atât din punct de vedere al conţinutului (monodimensionalitatea multora, neglijarea structurii intrare-ieşire a universităţii), cât şi a metodologiei (robusteţea statistică, elitismul, dependenţa de dimensiunile universităţii, etc.). Alte aspecte care sunt puse în evidenţă în literatură sunt cele legate de poziţia favorizată a instituţiilor din ţările anglo – saxone (prin limba engleză), crearea specială a unor rankinguri pentru a impune o anumită viziune a rolului universităţilor. Se argumentează, de asemenea, că rankingurile sunt, cel puţin în parte, o reflectare a statutului economic al ţărilor şi din acest motiv alocarea de resurse pe baza lor este o decizie greşită, priorităţile dezvoltării nefiind automat rezolvate de alocarea de resurse mai mari universităţilor plasate în rankingurile internaţionale (C. Daraio et al., „European Journal of Operational Research, 244, 918-930, 2015).
Se poate considera, fără nici un fel de rețineri, faptul că între primele 10-12 universități din România nu există diferențe semnificative de valoare şi performanţe, unele sau altele ocupând poziții mai bune în diferitele clasamente internaționale, în funcție de metodologia prin care este efectuată ierarhizarea și de limitele sau deficiențele acesteia.
Lipsa unei universități românești în primele 500 din lume, aspect invocat obsesiv în ultima vreme de către factorii politici decizionali și de mass media, este o problemă care ține exclusiv de subfinanțarea sistemului educațional și de cercetare din România. Formal, acest aspect ar putea fi rezolvat oricând prin fuziunea a două mari universități din centrele tradiționale: București, Cluj, Timișoara sau Iași. Această fuziune și pătrunderea instituției respective în Top 500 nu ar fi însă decât un exercițiu de imagine, fără a rezolva în nici un fel problemele majore cu care se confruntă sistemul educațional românesc. Aceste probleme s-au acumulat de mai bine de 25 de ani, având drept principal motiv un nivel de finanțare absolut inacceptabil, situat cu mult sub parametrii asumați de România în momentul aderării la Uniunea Europeană. De altfel, chiar ultimul raport al Comisiei Europene (2016) afișat pe site-ul CNCS, referitor la activitatea de cercetare din România, subliniază lipsa acută a finanțării și prezintă ca o primă recomandare o creștere substanțială a sumelor alocate până în anul 2020.
Considerăm prin urmare că acest demers privind „analiza poziţionării universităților româneşti în clasamentele internaţionale ale universităților în anul 2016, prin integrarea acestora într-un Metaranking Universitar” este, din păcate, în mod esențial deficitar, incomplet și subiectiv.
Exerciţiul lasă impresia că au fost mai întâi stabilite concluziile şi apoi au fost aduse argumente, din păcate discutabile şi în unele cazuri chiar eronate, care să confere exerciţiului o aparentă credibilitate.
În concluzie, „Raportul asupra Exerciţiului Naţional de Metaranking Universitar – 2016”, elaborat Grupul de experţi de înalt nivel (High Level Experts Group), nu poate constitui fundamentarea unor eventuale propuneri de finanțare suplimentară a unor universități, fiind necesară o revizuire radicală a metodologiei de realizare a acestuia.

Prof.dr.ing. Viorel-Aurel Șerban
Rectorul Universității Politehnica Timișoara
Președintele Alianței Române a Universităților Tehnice