Cultura: Cu Familia M in Europa

Teatrul National Timisoara se afla intre doua sezoane teatrale dar ecourile spectacolelor din stagiunea abia incheiata ne asigura o continuitate si, mai mult, ne deschid drumuri.

Dovada: Radu Afrim, Boala familiei M si Teatrul National Timisoara sunt nominalizate pentru „European Culture Award 2009"

Acest premiu anual (instituit in 1993) a fost acordat pana acum unor personalitati europene de prim rang din mass-media, drept, teatru, politica, fundatii culturale. KulturForum Europa acorda premiul persoanelor care, prin energia creativa si devotamentul lor fata de un scop, demonstreaza ca ideea europeana e un exemplu de coexistenta pacifista, celor care, prin aportul lor, reusesc sa rezolve problemele alienante ale prezentului. Dintre cei mai recenti laureati amintim pe Prof. Dr. Dimitris Th. Tsatsos (specialist in drept international din Grecia), Fundatia pentru Cultura si

Arte Istanbul, The European Broadcasting Union/EUROVISION (Cehia), Hans-Dietrich Genscher

(fostul minsitru de externe al Germaniei).

Spectacolul lui Radu Afrim e un ecuson pe care TNT il poarta cu mandrie justificata.

Radu Afrim - Boala familiei M – Teatrul National Timisoara = un trio puternic, un nou drum spre Europa!

„Boala Familiei M" – Starea de singuratate fireasca in Romania

Spectacolul lui Radu Afrim, „Boala Familiei M", si Teatrul National din Timisoara, Romania, au fost nominalizati la Premiul cultural „Europa".

Radu Afrim ii da lui Fausto Paravidino un chip european tipic romanesc

Autorul italian Fausto Paravidino (n. 1976 la Genova) a scris „Boala Familiei M" prins intr-o Italie din care el insusi a gasit o cale de evadare, o Italie pe care turistul nu o cunoaste si probabil ca nu ar indragi-o:

Lumea fratilor M, a tatalui dement (un stralucit Ion Rizea), care face pipi pe el si e ingrijit de fiica lui, Marta (Claudia Ieremia), a celeilalte fiice ale sale Maria (Malina Manovici) care oscileaza intre Fulvio (Victor Manovici) si Fabrizio (Colin Buzoianu), ramanand in cele din urma singura, si a fratelui cel mic Giani (Eugen Jebeleanu, un vivace si inzestrat student la teatru), care se construieste cumva pe filonul unui accident mortal, in vreme ce ceilalti se risipesc palavragind – se scalda intr-un limbaj de strada indeobste cunoscut si care ar putea sa deranjeze acustic spectatorul daca nu ar fi in cauza Radu Afrim si Teatrul National Timisoara.

Sub conducerea tanara si creativa a Mariei-Adriana Hausvater, directorul general al teatrului, si a coechipierului ei, actorul Ion Rizea, alaturi de un regizor care creeaza emotie in jurul unor subiecte de natura socio-culturala, a rezultat o noua creatie colectiva, un spectacol de Radu Afrim:

Fara peisaje cu orizont nesfarsit, fara autostrazi cu Fiat-uri care conduc la intamplare in nimicul italian - e pastrat doar limbajul strazii.

Este ceea ce asteapta sa vada cunoscatorii montarilor lui Radu Afrim, care nici de data aceasta nu sunt dezamagiti.

Nu exista moarte care n-ar putea salva, nici apusuri fara rost; negativul e rasturnat si modelat intr-o noua realitate teatrala cel putin pozitiva.

Cat de bine se potriveste aici ambianta unei foste cazarme, exploatate intr-un decor de spectacol de catre Velica Panduru – un „invelis" dat de o constructie decrepita si o podea de lemn care bate in rosu si gazduieste hatisul posomorat din luminisurile caruia cresc noi spatii de joc!

Acesta e universul in care regizorul a plasat o boala de familie aparent tipic romaneasca, receptat cu entuziasm de catre tanarul public roman, un public inteligent si insetat de cultura, familiarizat cu limbajul din traducerea lui Alice Georgescu si cu problemele cotidiene. In concluzie, nimic aparte; sau poate ca da?

Sunt de asemenea fascinante imaginile tridimensionale pe care Radu Afrim, care este in aceeasi masura si un exceptional fotograf, le dezvolta. Singuratatea, plictisul, dialogurile neasimilate se impletesc in spatiul pestrit care da senzatia nasterii unor imagini mereu noi si pline de viata. Aici, cotidianul, scursura si tot ce este continut in ele, se transforma intr-o totala, minunata opera-de-arta-Radu-Afrim, compusa din culoare, forma, actiune si sunet; mizeria are nuanta, plictisul are nume, puzzle-ul artistic este indrumat de regizor, scenariu si actori spre o realitate sociala si spre cotidian, in cele din urma spre o noua estetica.

Nu degeaba versiunea lui Afrim nu se sfarseste in moarte si haos. Viata obisnuita a strazii se recompune ca un Phoenix intr-o imagine plina de culoare si emotie, pe care Afrim o fixeaza in multe din spectacolele sale, intr-o maniera tipic fotografica.

Asta trezeste amintirea unui Pier Paolo Pasolini, care se simtea atras de mahalaua Romei si de micii ei hoti, prostituati si criminali. In raport cu dezaprobarea generala a homosexualitatii, viciul de a intretine relatii cu cei mai abjecti dintre tineri reprezenta pentru el deopotriva o placere si un chin.

Astfel se prezinta realitatea si in Romania, peste ani. In vreme ce Pasolini a demascat falsitatea societatii italiene postbelice printr-un limbaj radical si realist, punandu-i pe piedestal pe abjectii suburbiei, Afrim ramane universal, multinational si adreseaza un omagiu unui segment social din ce in ce mai larg.

Asemenea lui Pasolini, Radu Afrim se ia la tranta cu imposibilele posibilitati ale relatiilor interumane. Insa eroii sai „perfect proportionati" ii apartin numai lui si imaginilor sale. El ni-i daruieste, iar noi avem permisiunea sa-i privim. Asa razbeste el cel mai bine in vest (Franta, Luxemburg).

Daca prin subiecti, prezentare tehnica, protagonistii laici, Pasolini reuseste sa aiba o contributie importanta in descrierea neorealismului italian, Afrim ne livreaza scene pline de culoare ale anomaliilor sociale, intalnite tot mai des intr-o Europa a unei lumi din ce in ce mai globalizate, tratate de tanarul creator de teatru roman foarte autonom. El plasmuieste, cu ajutorul imaginilor scenice pe care le creeaza, minunate basme dulci-acrisoare. Astfel demasca Afrim falsa societate romaneasca, dominata de clerul bisericii ortodoxe si pune degetul pe rani sociale care amintesc de ideologia fascista.

Christian Bauer

PR Kulturzentrum Europa