text de Monica Stan
Seara de duminica a oferit melomanilor timisoreni un spectacol minunat cu doua debuturi: Narcisa Brumar in rolul titular si Gabriella Varvari – Flora Bervoix.
Din motive obiective, cred, am avut emotii teribile intreaga dupa-amiaza, gandundu-ma la amploarea rolului Violettei, chiar daca eram convinsa de multa vreme ca Narcisa Brumar va fi foarte buna, de neuitat chiar inca de la primul spectacol. Am intrat in sala Operei cu inima cat un purice. Totusi, cand maestrul Crescenzi a venit la pupitru, m-am linistit inexplicabil aproape. Aveam incredere in sustinerea pe care urma sa le-o ofere debutantelor.
In momentul in care cortina s-a ridicat si am vazut-o pe Narcisa Brumar, nu am mai avut nicio teama, ci doar fiorul emotiilor pe care a reusit atat de bine sa le transmita publicului.
„Inalta si subtire pana la exagerare, ea poseda in cel mai inalt grad arta de a ascunde aceasta mica scapare a naturii doar prin simpla aranjare a lucrurilor ce le purta. Salul ei de casmir, atat de lung ca aproape atingea pamantul, lasa sa se intrevada, de o parte si de alta, volanele bogate ale unei rochii de matase, iar mansonul stufos care ii ascundea mainile, si pe care il tinea la piept, era marginit de niste cutulite atat de mestesugit aranjate, incat chiar ochiii cei mai pretentiosi cu putinta n-ar fi putut sa gaseasca niciun cusur formelor sale.
Capul, o adevarata minune, era obiectul unei cochetarii deosebite. Un cap micut, pe care maica-sa, cum ar fi spus Alfred de Musset, parea sa-l fi facut anume asa pentru a-l face mai cu grija.
Intr-un oval de o gratie ce nu poate fi descrisa, puneti doi ochi negri, cu niste sprancene atat de fin arcuite, incat pareau pictate; peste ochii acestia, aruncati valul genelor lungi care, plecandu-se, umbreau fragezimea trandafirie a obrajilor; trageti si un nas fin, drept, spiritual, cu narile usor deschise de o nazuinta arzatoare catre viata senzuala; desenati o gura frumos conturata, cu buzele intredeschise gratios, pentru a lasa sa se vada niste dinti albi ca laptele; colorati pielea cu puful matasos al piersicilor neatinse de mana omeneasca, si veti obtine tabloul complet al acestui capsor fermecator.
Parul negru ca taciunele, ondulat natural sau nu, se despartea pe frunte in doua suvite dese, care se pierdeau inapoia capului, lasand sa se vada varful urechilor, la care straluceau doua diamante, fiecare in valoare de cate patru-cinci mii de franci.
[...] expresia feciorelnica, copilareasca chiar, ce o caracteriza [...]" (Al. Dumas, „Dama cu camelii")
Narcisa Brumar se potriveste perfect acestei descrieri, asa cum sunt convinsa ca l-ar fi bucurat pe Verdi.
In momentul in care a inceput sa cante, tabloul a devenit complet, perfect, plin de forta si inteligenta. La inceput s-a simtit o oarecare emotie, insa dupa aplauzele primite la finalul duetului „Brindisi", lucrurile s-au linistit extrem de repede, solista prezentandu-ni-se excelent atat din punct de vedere vocal, cat si actoricesc. Aria – de mare intindere - „Sempre libera" ne-a aratat o Violetta in cautarea sensului existentei sale. Lacrimile au venit natural pe masura ce soprana canta, sprijinind-o intr-un mod unic in interpretarea ariei. Finalul primului act i-a adus aplauze la scena deschisa, indreptate cu drag spre ea in semn de apreciere si incurajare, coplsesind-o aproape.
Primul tablou al actului secund ne-a adus pe scena o soprana in largul ei din punct de vedere interpretativ, parand sa fi cantat rolul de-o viata intreaga. O interpretare foarte buna, plina de forta si sensibilitate; angelica. Tabloul urmator a fost fascinant, plin de o sumedenie de sentiente, de la gelozie la teribila umilire a Violettei.
Ultimul act ne-a adus o protagonista suferinda, insa nu intr-o atmosfera sinistra, ci incarcata cu speranta iertarii si regasirii celui pentru care facuse sacrificiul de a renunta la iubire, Narcisa Brumar pastrand frumusetea personajului, punand niste accente superbe in interpretare: scrisoarea, aria, „E tardi!", „Voi uscire!".
Desi foarte bolnava, solista ne-a dat tuturor, deopotriva spectatori si artisti, o extraordinara lectie de viata, de inteligenta perfect folosita, de sensibilitate, de profesionalism dus pana la extrem si, fara indoiala, de carecter.
Este esential pentru frumusetea prezenta pe scena ca fizicul sa reflecteze o frumusete, o fericire sufleteasca si, mai presus de toate, o pasiune pentru lucrul pe care il face, Narcisa Brumar fiind in acest sens un exemplu ideal, demn de urmat.
Cristian Balasescu – Alfredo Germont – a avut per ansamblu o interpretare buna, insa cu cateva mici greseli si momente in care a incetat sa fie convingator.
Dan Pataca – Giorgio Germont – a avut, ca de obiocei, o interpretare foarte buna, convingatoare, lipsindu-i totusi pe alocuri miscarea scenica si grabindu-se la un moment dat. O voce frumoasa, potrivita interpretarii acestul gen de roluri.
Gabriella Varvari a facut un debut bun in rolul Florei Bervoix, fiind convingatoare, nelasand a se vedea eventualele emotii asociate momentului; o voce foarte placuta.
Annina – Stefania Stefan – a devenit in sfarsit un personaj vizibil, cu gesturi prezente si frumoase; o voce foarte buna.
Toti ceilalti solisti au interpretat foarte frumos si convingator rolurile primite.
Corul s-a prezentat foarte bine, gratie maestrei Laura Mare.
Orchestra, condusa elegant dar foarte ferm de catre David Crescenzi, a fost minunata, oferindu-ne o muzica verdiana excelent inteleasa, simtita si interpretata.
Mario de Carlo s-a dovedit inspirat in crearea regiei, costumelor si decorurilor.
Regia este frumoasa, echilibrata, chiar daca pentru mine in ultimul act nu ofera ce mi-as dori. M-a surprins insa placut pe parcursul intregului spectacol. Gesturi frumoase, naturale, bine gandite, desi as putea spune ca in unele momente lipsesc unele care ar putea usura intelegerea publicului care nu cunoaste foarte bine libretul.
Costumele sunt superbe, realizate cu o excelenta inspiratie. A aparut – in sfarsit! – rochia rosie in al doilea tablou al actului secund, evidentiind-o minunat pe Violetta. Atat Flora cat si Annina au beneficiat de costume foarte reusite.
Totusi, celor care se ocupa de realizarea gerderobei sunt nevoita sa le atrag atentia asupra unei enorme greseli: costumele trebuie sa li se potriveasca perfect solistelor. Este inadmisibil intr-un spectacol ca detinatoarei rolului titular sa ii fie larg corsetul (actul intai si tabloul al doilea al actului secund) iar fustele trebuie astfel croite si cusute incat sa nu prezinte riscuri de a se agata sau chiar de a se rupe (actul intai – rochia Violettei), acesta fiind, cred, un element esential care contribuie la starea sufleteasca de bine a solistului. Daca costumul nu i se potriveste perfect, el se poate simti nesigur, abandonat ori chiar neimportant pentru colectivul din care face parte si, partial, vulnerabil in fata spectatorilor.
Decorul – acelasi pe tot parcursul spectacolului – cu mici modificari de culoare este inspirat pentru unele momente, insa, consider, neinspirat pentru ultimul act de pilda, obligand solistii sa faca gesturi nepotrivite momentului in anumite situatii in are nu au alta solutie. Si, in plus, diametrul acelei mese din mojloc este mult prea mare pentru o scena ca cea timisoreana, determinand, prin lipsa de spatiu de miscare ramas la dispozitia solistilor, accidente (deteriorari ale rochiilor).
Doamna Liana Iancu a revenit, oferindu-ne o coregrafie reusita, perfect imbinata cu costumele frumoase si elegante.
Chiar daca a fost al doilea spectacol, multi dintre spectatori au sustinut ca a fost mai bun decat premiera. Eu nu am vazut reprezentatia din duminica anterioara, dar aceasta imi va ramane in minte si in suflet ca una minunata, printre cele mai bune cinci pe care le-am vazut pe scena timisoreana.
Din pacate insa, ma vad nevoita sa inchei cu un gust amar legat de partea organizatorica a spectacolului - s-a petrecut un lucru nemaiintalnit pe nicio scena mondiala cunoscuta, avand efect negativ: la finalul actului al doilea au iesit la aplauze pe langa balerini si cor, regizorul, maestra de cor si coregrafa, ceea ce se intampla in mod normal si traditional la finalul reprezentatiei, consecinta fiind ca cei care nu cunosteau libretul au plecat inaintea actului final.
Consider ca a fost un spectacol foarte reusit, cu succesul asigurat pe viitor.
Tinand cont de faptul ca opera „la Traviata" este spectacolul meu de suflet, pe care il ador si ii stiu libretul aproape integral de vreo optsprezece ani, fiind a treia montare pe care o vad pe scena timisoreana incepand din 1998, am plecat din sala foarte fericita.
Contact
Facebook
Twitter