Timisoara

Anunt Diamant Euroinstal

Euroinstal - Aeroterme si convectoare, Aparate de aer conditionat, Boilere, Calorifere, Cazane, Centrale termice, Panouri radiante, Panouri solare, Pompe de apă, hidrofoare, Pompe de caldura, Radiatoare, Sobe si seminee, Termostate, Tevi si robineti, Ventilatoare
https://euro-instal.ro

Expozitia Visul Orasului Meu - Mihai Teodor Olteanu

Detalii expozitie

Categorie
Expozitii
Modificat
acum 9 ani si 9 luni
Vizualizari
1137

Reprezentari

DataOraLocatie
Miercuri 10 iunie 201518:00

Voteaza & Distribuie

Prezentare expozitie

Mihai Teodor Olteanu e considerat de peste douăzeci de ani pictorul Revoluţiei. Exaltat într-o lume de apatici şi entuziast când alţii sfredelesc suspiciunea, el pictează şi trăieşte ca să continue idealurile tinerilor ucişi, ale părinţilor lor, cărora nu poţi să le vindeci pierderea, relativizând semnificaţiile răsturnării dictaturii cu preţul sângelui. Revoluţia de la Timişoara i-a dăruit pictorului forţa libertăţii de expresie şi de acţiune. Pictura e destinată cetăţii şi acţiunilor de caritate, ca un prinos continuu adus astfel martirilor revoluţiei, uitaţi de beneficiarii ei şi cu atât mai mult de către cei care au confiscat-o. Cel ce a fost studentul şi licenţiatul Institutului de Arte Plastice din Cluj, unde i-a avut profesori pe Aurel Ciupe, Teodor Botiş şi Mircea Crişan, prieten cu Horia Bernea, cu care împarte multe paradigme comune, iubirea de Dumnezeu şi de natura luxuriantă, praporii, coloana în grădină, tema grădinii Maicii Domnului. Mihai Teodor Olteanu este un artist de un talent debordant, în care iubitorii picturii redescoperă lumina şi cromatica Şcolii Balcicului, smalţurile ceramicii româneşti şi spirala desenului, un neoimpresionism seducător vizual ce te scufundă, în visare şi scrutarea de sine. Artistul mai e celebru şi prin primirea făcută Majestăţilor Lor la Timişoara, regele Mihai şi regina Ana, când primarul oraşului, domnul Ciuhandu, membru marcant PNŢcd, i-a dat mână liberă ca să-l întâmpine pe Suveran, iar pictorul a pregătit un alai de zece călăreţi, cinci pe cai albi şi cinci călărind cai închişi la culoare, un portret al regelui Mihai şi o icoană ce le-au fost dăruite la intrarea în Ghiroda, la 2-3 km de aeroport, acolo unde au fost întâmpinaţi. Impresionează publicul iubitor de pictură prin fervoarea credinţei, o inocenţă generoasă, un suflet locuit de o biografie scăldată, ca şi maturitatea artistică, de modele exemplare. Aflăm din propriile mărturisiri că tatăl, care a fost închis în puşcăriile politice între 1956 şi 1964, avea un talent rar de a scrie frumos, darul caligrafiei, pe care şi l-a exersat în detenţie scriind poeme pe talpa de lemn a pantofilor. Pictează icoane de la câţiva ani cu imaginile picturii de frescă din biserica unde a mers cu mama să se roage pentru ca tatăl să-i fie eliberat. Acest hieratism se păstrează în întreaga creaţie a artistului, marcată, indiferent de temă, compoziţie şi anotimp, de o beatitudine şi de omniprezenţa spiritului filocalic. De unde sentimentul că ai în faţă un pictor care parcă se roagă pictând, că pictura e pentru el şi o formă de rugăciune. Îţi aminteşte cu sentimentul acela aparte pe care l-a trăit atunci că lumea este una şi unică pentru toţi şi că Iubirea şi Arta vor conta întotdeauna. Mari bucurii rămân până azi expoziţia din Olanda, din primăria oraşului Amsterdam, sau aceea de la Muzeul Bazilicii Notre Dame din Lyon... Mihai Teodor Olteanu vorbeşte mai des despre suflet decât despre culori şi tehnici picturale. Pentru el tabloul este o stare a sufletului, o ofrandă adusă lui Dumnezeu. A avut zeci de expoziţii şi sute de colecţionari deţin lucrările sale, iar multe altele au fost dăruite pentru strângerea unor fonduri destinate faptelor caritabile sau restaurării şi achiziţiei unor instrumente muzicale, precum o orgă, de pildă.
Mihai Teodor Olteanu a avut multe expoziţii în ultimii doi ani în ţară şi străinătate. Creaţia lui e prezentă în numeroase colecţii din ţară şi străinătate. Pictorul a fost invitat să expună de curând la New York şi în urmă cu câteva zile, prezent la cel de-al 35-lea Congres al Academiei Româno-Americane, a fost invitat să expună la Bari şi Toronto. În 1992, aflat la Amsterdam cu o expoziţie, în care figura şi portretul reginei Beatrix a Olandei, i-a dăruit reginei acest portret pe care reprezentanţi ai Casei Regale veniseră ca să-l achiziţioneze. Alte două portrete ale unor membri ai caselor regale europene şi un portret al împăratului Japoniei au fost pictate de artist şi fac parte din colecţiile în cauză.
Grigorescu, Luchian, Andreescu sunt maeştrii pe care-i descoperă copil în muzeele din Ardeal în vreme ce admiră pictura magiştrilor universali Rembrandt şi El Greco din albume. Albumele cu impresionişti îi populează atelierul şi uneori o expoziţie întreagă e dedicată unui pictor fără ca lucrările expuse să-l pastişeze. În galeriile din Timişoara, la Helios, prin expoziţia intitulată „Din dor de Vincent" a fost limpede mărturisirea unui cult faţă de pictura lui Vincent van Gogh. Mihai Teodor Olteanu se regăseşte în marele pictor născut în Olanda nu doar prin atracţia pe care i-o împărtăşeşte pentru uriaşele floarea-soarelui şi natura scăldată în lumină. Au în comun, dar să păstrăm proporţiile!, o emoţionalitate intensă, o fragilitate conţinută, o educaţie vizuală marcată de lăcaşuri de cult. Îi deosebeşte însă „succesul" în viaţă. În vreme ce Van Gogh nu a vândut decât o singură lucrare, Mihai Teodor Olteanu e căutat de o mulţime de colecţionari pretutindeni unde expune. Pensulaţia olandezului excepţională ca tehnică şi intensitate simbolică l-a cucerit pe artistul român. Dovadă tensiunea suprafeţelor sale pictate, mişcarea şi vibraţia până la paroxism a liniei, ritmul liric şi poezia obţinută prin metonimiile pânzei, acele detalii în care irumpe întregul din nenumărate şi unice „pars pro toto", funcţionând fiecare asemeni instrumentelor în simfonie. Olteanu pictează carismatic şi dramatic deopotrivă, e absorbit de esenţa naturii, a omului, a lui Dumnezeu. Pictează mult încontinuu, asemeni marelui pictor olandez. La moartea lui Van Gogh s-au găsit peste 900 de picturi şi 1.100 de desene, duse la capăt de-a lungul unui deceniu de creaţie. Ceea ce înseamnă cam o pictură la patru zile şi un desen la trei zile. În 27 iunie 2011 a avut loc vernisajul expoziţiei intitulate „Heaven Night" a pictorului român la galeria de artă „Pro Arte" din Cluj. Expoziţia urma celei de la Lugoj şi celei de la Timişoara, într-o cadenţă ce pare neverosimilă, dacă nu le-ai văzut şi dacă internetul nu ar dovedi că ele au existat, ba chiar mai mult, că prea puţine lucrări se repetă, artistul fiind îndeobşte prezent cu picturi noi, văzute anume şi concepute pentru fiecare simeză. Expoziţiile sunt vernisate într-un ritm incredibil, artistul pictează cum respiră, ca şi cum ceea ce vede cu sufletul devine imediat pictură. Regăsesc în unele pânze tuşa spiralată şi curbele pensulaţiilor din Van Gogh, verdele adânc cu infinite nuanţe pictate abrubt din „Peisajul de la Saint-Remy" şi norii cumulus pictaţi vânjos, ca nişte caiere. Muşcătura contrastelor unică din peisajele cu munţii, cei de la Saint Remy la Van Gogh, cei din Ardeal şi dinspre Banat din peisajele lui Olteanu. Descopăr aceeaşi plăcere a decupajului în peisaje, a faţadelor de construcţii, cu uşi şi coloane, cu acoperişe ţuguiate precum în celebra Biserică din Auvers-sur-Oise ori peisajul cu strada din satul Auvers sau grădinile de zarzavat din Montmartre sau peisajul cu o casă albă în noapte. Nu pot să nu remarc asemănări de cromatică, pensulaţie şi compoziţie între peisajele pictate în noapte cu poduri reflectate în apă, cu firmamentul de stele aprins, cu acoperişuri văzute dinspre atelier. Nu cred că e o reacţie care diminuează valoarea unui artist faptul că pânzele lui îţi amintesc o anume atmosferă, lumea artei unui mare pictor al lumii despre care recunoaşte el însuşi cu filială admiraţie că-i este dor. Aşa că mi-am amintit de „Casa galbenă" care e adăpostită de Muzeul Van Gogh, de „Podul Langlois de pe Arles", de „Via roşie", de cutezanţa exploziilor cromatice şi a culorilor puse pe pânză ca un vertij.
Am avut bucuria să-mi lansez ultima carte „Scara leilor" şi în oraşul Lugoj, un soi de leagăn generos şi dinamic al culturii cărţii, graţie Henrietei Szabo şi echipei sale. Galeria însorită cu ferestre largi înspre stradă, care adăpostea întâlnirea mea şi a lui Marius Ghilezan cu cititorii, învecina volumele noastre cu o expoziţie care mi-a atras atenţia, mai întâi prin tablourile luminoase, vitale, cu tuşe în cascade, ecouri şi vârtejuri, precum la Van Gogh. Apoi interesul mi-a fost trezit de titlul expoziţiei, care suna ca o replică la „Scara leilor" şi „Ţigara unui vrăjitor de paie". Expoziţia pictorului timişorean Mihai Teodor Olteanu, deschisă la Galeriile de Artă din Lugoj sub genericul „Scara raiului", aşeza pânzele artistului memorabile prin învălmăşirea culorilor sub acest generic, clamând ascensiunea, levitaţia, creşterea spirituală şi paradisul. A fost prima mea întâlnire directă cu picturile acestui artist care pictează precum respiră, cunoscut de prieteni şi cetăţenii oraşului ca Pictorul Revoluţiei. În primele zile ale libertăţii Timişoarei a pictat în faţa Catedralei o poartă din icoane, ca un altar sub cerul liber pentru a-i mulţumi lui Dumnezeu că şi-a întors faţa înspre români şi a-i arăta că nu ne-am uitat credinţa în pofida deceniilor de ateism impuse de comunism. Poarta de icoane pictate de Mihai Teodor Olteanu a fost comparată cu Poarta Brandenburg, la ceasul eliberării şi reunificării Germaniei, după căderea şi demolarea Zidului Berlinului, fărâmiţat în relicve şi adus în case sub forma dumicaţilor de ciment şi cărămizi pictate cu graffiti. Acest moment a fost unul al consacrării civice pentru pictorul cunoscut şi preţuit pentru creaţiile sale dinainte de revoluţie, căruia nu i-a fost dat să vadă muzeele lumii decât din albume, înainte de 1990. Revoluţia de la Timişoara, pe care nu concepe s-o pună nimeni sub semnul îndoielii, i-a marcat profund viaţa şi opera. Pânzele pictate apoi au o zonă însângerată de uleiuri aşezate cu cuţitul de parcă în fiecare peisaj, natură moartă sau portret ori icoană, stigmatele credinţei în libertate şi-ar arăta prezenţa.
În seria de peisaje care individualizează arta lui Mihai Teodor Olteanu, trebuie să privim transfigurarea, vocaţia artei, şi nu triumful unui mimesis bine pus la punct. Nu întâmplător Mihai Teodor Olteanu alege dintre axiomele unor mari artişti cuvintele spuse de Picasso despre acei pictori care transformă soarele într-un spot galben în vreme ce alţii, adevăraţii pictori transformă un spot galben în soare. Uşurinţa de a picta a artistului ne poate descumpăni, cineva ar putea să spună că pictează aşa de uşor şi rapid de parcă ar zbura. Fulguranţa, adierea culorilor, rotirea pensulei nu întâmpină poticniri. Turlele unei catedrale împrumută trunchiurilor de copaci verdele, griul, albul, galbenul tocmit cu linişte în vreme ce aceeaşi culoare îşi amplifică dimensiunea şi forţa în coroana frunzelor, în prim-planul pământului pictat ca o apă curgătoare dacă nu apa curgătoare e pictată ca un pământ înfăţat şi învârtoşat de frunze şi brazde. Pictorul se joacă alteori şi pune tubul de ulei alb pe o pensulă mare, desenând ca un ajur între copaci şi apă, un soi de parapet, de gard buclat, în ochiuri largi de dantelă. Acelaşi alb intră subţiat, cu zig-zaguri şi goluri, zvâcnet de trestie, în frunzişuri, în coaja copacului, în pântecoasa creastă circulară a munţilor, delimitată de cer şi liziera prim planului. Privitul cu lupa al picturilor te înduioşează la gândul că, aşa cum aceeaşi culoare poate picta tot ce există şi toate elementele şi materiile vieţii, tot aşa tot ce există este legat de toate prin sângele, viaţa sau ADN-ul acestei culori. Ziduri şi faţade de case şi ogrăzi ardeleneşti, poduri peste ape din ţară şi alte oraşe ale lumii, portaluri şi porţi, ferestre în faţade de variate culori intense, cu canaturi groase sunt montate în ziduri asemeni pietrelor preţioase. Culoarea e aşezată în peisaje lumeşti precum mătasea, firul de argint şi de aur în obiecte de cult, destinate ritualului religios. Asemeni agatelor, cuarţului bulbucat, cristalului de stâncă, smaraldelor şi turcoazelor ori coralului în coperţile ferecate ale Evangheliarelor, în ferecăturile de moaşte, pe patrafire şi acoperământe de icoană, de sfinte vase şi de morminte, în colivare de argint aurite, în broderii de epitafuri, în dvere, văluri de tâmplă...
E imposibil să nu simţi religiozitatea care dă aură şi smerenie tuturor acestor peisaje din toate anotimpurilor, aprige şi iuţi în a se naşte, intuitive şi intemperante, glorificând o frumuseţe venită parcă dinspre două târâmuri legate ca rugăciunea rostită de Iisus, pe care o citim în „Matei", capitolul 6, 9-13 , în cuvintele „precum în cer aşa şi pre pământ", rugăciunea sau predica de pe munte, mult rostitul ori şoptitul în gând „Tatăl nostru". Artistul e profund credincios. De unde şi simplitatea sa şi liniştea monahală pe care o păstrează la evenimente de care se desprinde pentru a predica, urmăriţi-l pe internet credinţa sa în artă, în frumos, în adevăr. Florile, buchete, cu o imensă ardere şi voluptate în asocierea culorilor sunt parte din nesfârşite serii de naturi moarte, desprinse mereu dintr-un peisaj sufletesc, rafinate şi uneori sălbatece ofrande cromatice. Fiecare buchet pictat ne trimite la o stare de suflet, linişte, provocare, admiraţie, nostalgie, nelinişte, furtună lăuntrică, scenografie, artificiu, inocenţă. Marea bogăţie oferită privirii sunt culorile, dezlănţuite mereu, şerpuitoare, vii, înflăcărate, în palete şi serii dramatice, de galbenuri şi de verde precum în celebra „Grădină de la Daubigny", una dintre pânzele de la finele vieţii pe care a pictat-o Van Gogh din care nu transpar depresia, deznădejdea. Zona decorativă e bine cumpănită din sălbăticia şi libertatea pe care şi-o asumă buchetele, exotice, orgolioase, insolite. Înscenarea frumosului nu e ascunsă. Dimpotrivă. Vârtejul florii-soarelui pictate de Vincent s-a mutat în toate corolele, jerbele, florile ce năpădesc ferestre, ziduri, coloane, portaluri, agăţătoare, într-o frenezie a viului şi sărbătorii naturii ce însufleţeşte privirea şi dă suflet mereu celor văzute de pictor. Nu poţi să nu-ţi doreşti însoţirea cu aceste pânze care pictează sănătatea şi solaritatea frumosului, seninătatea, smerenia, salvarea prin credinţă, jertfa eucharistică, arta ca o semănare de roade şi ca o hrană (nu am uitat splendida expoziţie „Hrana" a lui Horea Bernea şi nici tabloul său ca un peisaj „Pomenirea"), arborele vieţii. Artistul ne repetă aceste adevăruri în toate picturile lui în care talentul se însoţeşte cu buna credinţă şi culorile cu iubirea celor ce sunt, într-o frumuseţe liniştită, monahală şi o splendoare a florilor şi grădinilor de mănăstiri şi biserici, iar nu de parcuri şi sere. Mihai Teodor Olteanu transpune frumosul din lumea profană în cea religioasă, după acel model al cântecelor populare rescrise în arta fugii, unde armonia şi reluarea motivelor, care se repetă, sunt ca şi treptele, aceleaşi şi mereu altele, când se urcă şi se înalţă în scara raiului, scara privirii în orizontul tot mai blând şi luminat al înţelegerii.

Filtre expozitie

Perioada: Astazi, Saptamana curenta, Luna curenta

Anunt Diamant Euroinstal - Bulevardul 16 Decembrie 1989

Euroinstal Timisoara - Bulevardul 16 Decembrie 1989
https://euro-instal.ro