”Amantul (The Lover) de Harold Pinter, este o comedie cu subtilităţi ironice, nelipsită de accente dramatice. Predispoziţia autorului de a aşeza personajele în echivoc sau de a modela situaţii pe margine de real şi iluzoriu reiese dintr o afirmaţie făcută în 1960: „Nu există diferenţe verificabile între real şi ireal, nici între adevăr şi minciună. Un lucru nu este neapărat adevărat sau fals; el poate fi în acelaşi timp fals şi adevărat“.
Richard şi Sarah, protagoniştii lui Pinter, primind date din biografia autorului, îşi organizează viaţa la dimensiunea unei încăperi (emblematică, prin liniştea şi ocrotirea mult râvnită, apare şi Camera / The Room, debutul din 1957 al dramaturgului), evitând intenţionat ceea ce este în afara ei, deoarece exteriorul pare să fie dăunător şi ameninţător. Dar iată că o forţă obscură vine din interiorul perechii edenice, îndemnând o spre un insidios joc erotic, apt să pună sub semnul instabilităţii şi ambiguităţii alcătuirea de viaţă!
Devenirea personajelor – ciudat – nu se ndreaptă spre catastrofă sau spre „sfârşit de partidă“, ca la Beckett. Sarah şi Richard găsesc elan şi energie în ei pentru o altă construcţie, vizând etapele. Trecând de la „zgomot la şoaptă“, renăscând fiorul iubirii prin îmblânzirea fiinţei şi scoţându l din şablonul ce i ţinea blocat, ei se salvează şi fac viabilă şi credibilă perechea, pentru următorii ani. În piesa lui Pinter, conjugalul modifică modul de joacă pentru cei doi parteneri de viaţă, după stare, intenţie şi răbdare, aşa cum prin conjugare se modifică forma unei acţiuni, după timp, număr şi persoană.
Richard şi Sarah, protagoniştii lui Pinter, primind date din biografia autorului, îşi organizează viaţa la dimensiunea unei încăperi (emblematică, prin liniştea şi ocrotirea mult râvnită, apare şi Camera / The Room, debutul din 1957 al dramaturgului), evitând intenţionat ceea ce este în afara ei, deoarece exteriorul pare să fie dăunător şi ameninţător. Dar iată că o forţă obscură vine din interiorul perechii edenice, îndemnând o spre un insidios joc erotic, apt să pună sub semnul instabilităţii şi ambiguităţii alcătuirea de viaţă!
Devenirea personajelor – ciudat – nu se ndreaptă spre catastrofă sau spre „sfârşit de partidă“, ca la Beckett. Sarah şi Richard găsesc elan şi energie în ei pentru o altă construcţie, vizând etapele. Trecând de la „zgomot la şoaptă“, renăscând fiorul iubirii prin îmblânzirea fiinţei şi scoţându l din şablonul ce i ţinea blocat, ei se salvează şi fac viabilă şi credibilă perechea, pentru următorii ani. În piesa lui Pinter, conjugalul modifică modul de joacă pentru cei doi parteneri de viaţă, după stare, intenţie şi răbdare, aşa cum prin conjugare se modifică forma unei acţiuni, după timp, număr şi persoană.
