Ultimul concert simfonic al lunii martie cuprinde: Concert pentru două viori şi orchestră de coarde nr.8 în la minor op.3 de Antonio Vivaldi, Concertone pentru două viori şi orchestră în Do major KV 190 de Wolfgang Amadeus Mozart, Vals fantezie pentru orchestră de Mihail Ivanovici Glinka, Rondo pentru violoncel şi orchestră in sol minor, op.94 de Antonin Dvořak şi Variaţiuni pe o temă rococo op. 33 pentru violoncel şi orchestră de Piotr Ilici Ceaikovski.
Concertul pentru două viori de Vivaldi face parte dintr-un set de 12 concerte pentru instrumente cu coarde, denumit L`estro armonico, în traducere — inspiraţia armonică. Compozitorul l-a dorit editat la Amsterdam, la un editor străin şi nu la unul italian, cum obişnuia. În acest concert pentru două viori orchestra nu apare ca un rival al soliştilor sau ca o voce de contrast, ci de cele mai multe ori cântă la unison cu ei.
Tot pentru două viori este şi lucrarea care urmează, compusă de Mozart. Pe manuscris este ştearsă data finalizării concertului, dar muzicologii spun că ar fi vorba de 3 mai 1773, la Salzburg, imediat după ce Mozart s-a întors dintr-o călătorie în Italia. Într-adevăr, se simte influenţa italiană a concertelor grosso de tip baroc italian, cu despărţirea formală dintre solişti şi grupul orchestral. Mai este şi titlul — Concertone, denumire italiană pentru un concert mai mare.
Concertul pentru două viori de Vivaldi face parte dintr-un set de 12 concerte pentru instrumente cu coarde, denumit L`estro armonico, în traducere — inspiraţia armonică. Compozitorul l-a dorit editat la Amsterdam, la un editor străin şi nu la unul italian, cum obişnuia. În acest concert pentru două viori orchestra nu apare ca un rival al soliştilor sau ca o voce de contrast, ci de cele mai multe ori cântă la unison cu ei.
Tot pentru două viori este şi lucrarea care urmează, compusă de Mozart. Pe manuscris este ştearsă data finalizării concertului, dar muzicologii spun că ar fi vorba de 3 mai 1773, la Salzburg, imediat după ce Mozart s-a întors dintr-o călătorie în Italia. Într-adevăr, se simte influenţa italiană a concertelor grosso de tip baroc italian, cu despărţirea formală dintre solişti şi grupul orchestral. Mai este şi titlul — Concertone, denumire italiană pentru un concert mai mare.
