Timisoara

Povesti cu rost, la Rost – invitati: Radu Pavel Gheo si Bogdan Munteanu

Detalii

Categorie
Manifestari culturale
Modificat
acum 8 ani si 4 luni
Vizualizari
1526

Reprezentari

DataOraLocatie
Vineri 21 martie 201419:00

Voteaza & Distribuie

Prezentare

Poveşti cu rost, la Rost – invitaţi: Radu Pavel Gheo şi Bogdan Munteanu
Când: Vineri, 21 martie, ora 19:00
Unde: Rost, Str Lucian Blaga Nr. 3, Timişoara
Dacă tot ni s-a făcut dor de poveşti, i-am invitat pe scriitorii timişoreni Radu Pavel Gheo şi Bogdan Munteanu să ne citească din ce-au mai scris în ultima vreme. Haideţi şi voi să-i ascultăm împreună!
Lectură: Radu Pavel Gheo, Bogdan Munteanu
Momente muzicale: Claudia Fotin (violă), Cristina Struţa (pian)
Fragmente: (pune, te rog, fragmentele la descrierea pozelor)
[…]
Cel numit Şopîrlă – şi care se numea de fapt Popescu – ţîşni în corpul de gardă şi, după vreo
cinci minute, apăru împreună cu adolescentul blond, care se tîra, cu capul plecat, în spatele lui. Pistolul
mitralieră îi atîrna pe un umăr cu ţeava în jos, într-o poziţie foarte neregulamentară.
— Ce-i, mă Ţicudene? sări sergentul la el. Ce, te-a lăsat gagica? Şi ce dacă te-a lăsat? Da’ ce,
credeai c-o să te aştepte şaişpe luni de zile, pînă te-ntorci tu acasă?
— Toarşu’ sergent, permiteţi să raportez, începu blondul cu o voce frîntă. Nu pot să intru în post. Nu mă simt bine.
— E, nu te simţi bine? I-auzi! Păi, atunci hai să te trimitem acasă la mama, să îţi facă ceai şi să-ţi
pună comprese... Băi Ţicudene, tu crezi că aşa merge? Aici eşti în armată, băi, la datorie! Nu eşti la tine
acasă, să faci ce vrei! Ce, pe mine nu m-a lăsat gagica? Pe toţi ne-a lăsat gagica! Tu aici îţi faci datoria,
Ţicudene! N-ai mamă, n-ai tată, n-ai gagică! S-a-nţeles?
— S-a-nţeles, oftă Ţicudean.
— Ei, atunci treci la încărcat! Gata?
Ţicudean se apropie cu arma de stîlpul din centrul platoului.
[…]
(Radu Pavel Gheo – “Prostu’”)
Iată ce s-a-ntâmplat. Pedalam de zor, mă întrebase Loredan dimineaţă dacă nu dăm o tură cu bicicletele. Nu-mi aduceam aminte să mă mai fi chemat vreodată, întotdeauna trăgeam eu de el, şi m-am gândit, uite, mă, i-a venit ăstuia mintea la cap, şi-am spus cum să nu, super, hai să mergem, până nu ne omoară căldura. Pedalam de zor, aşadar, prinsesem un pic de viteză, eram cu câţiva metri în faţa lui Loredan, când, la un moment dat, l-am auzit strigând ia stai un pic, mă. Am crezut că i-a picat lanţul, avea un jaf de biţă, îl mai luam uneori la mişto pe tema asta. Am încetinit şi mi-am întors capul. Loredan îşi parca bicicleta pe marginea drumului. M-am dat jos şi l-am întrebat ce s-a-ntâmplat, mă, de ce te-ai oprit. N-a răspuns, venea înspre mine cu pas domol, era cam roşu la faţă, de la efort, mi-am spus, şi l-am aşteptat. Când a ajuns foarte aproape, şi-a luat avânt şi mi-a tras un pumn în nas. Am căzut pe spate, ca o plăcintă. Peste mine, bicicleta – mă prinsesem ca prostul de ghidon.
M-am speriat rău. Mă lovise din senin şi habar n-aveam ce are de gând. De fugit nu prea aveam cum să fug, de dat, şi mai greu – m-ar fi spart Loredan, era bine făcut şi cu un cap mai mare decât mine. L-am privit cu coada ochiului. Îşi pusese mâinile-n şolduri şi şuta în pietricelele de pe drum, în direcţia mea. Unele mă nimereau, le simţeam ca pe nişte urzicături. Mi-am dus mâna la nas, să văd dacă se umflase.
Mă tot întrebam ce l-a apucat şi deodată mi-a trecut prin minte că are legătură cu ce-i făcusem soră-sii, Loredana, cu o seară în urmă.
[…]
(Bogdan Munteanu - din volumul “Ai uitat să râzi”, aflat în pregătire)